Bărbații altor femei (I)

ELENA CARDAŞ / BĂRBAŢII ALTOR FEMEI – ROMAN

Prolog

Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul profeţiei, şi aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu este invidioasă; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul ei, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, speră totul, rabdă totul. Dragostea nu piere niciodată. Profeţiile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte, şi profeţim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; dar când am devenit matur, am lepădat ce era copilăresc. Căci acum vedem ca într-o oglindã, în chip neclar; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte aşa cum am fost şi eu cunoscut. Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.[1 Corinteni 13 ]

Duminică 30 mai

Doamne, nu ştiu ce este cu mine şi unde mă aflu acum. Plutesc fără să-mi dau seama dacă mai sunt pe pământ sau dacă am murit şi sunt în ceruri. Dar cred că pe pământ sunt, de vreme ce simt durere, aud glasuri, simt mirosuri ciudate. Nu-mi dau seama, Doamne, unde sunt şi ce s-a întâmplat, dar dintr-o dată totul e altfel decât îmi aduc eu aminte că trebuia să fie. Cred că nu sunt nici tânără, nici bătrână, nu mă simt rău, dar nici sănătoasă nu cred că sunt. Poate că sufletul meu este nemuritor şi acum sunt pierdută între două lumi, căutând ceva ce nici eu nu ştiu. Poate că sunt nemuritoare şi acum trec într-o nouă dimensiune, poate sunt chiar în burta viitoarei mele mame şi de aceea nu-mi mai amintesc nimic, de aceea nu văd nimic.
Acum ascult voci, acum sunt de-a dreptul foarte sigură că nu am murit încă, simt, simt carnea din mine, doar că nu văd şi nu ştiu bine ce mi se întâmplă. Maria îmi tot vorbeşte de o vreme de Tine, Doamne. Eu nu ştiu cine este Maria, ea îmi spune că e o prietenă. Cred că are dreptate, e o prietenă, dar nu ştiu cine este, nu reuşesc să îmi amintesc nimic de ea, nu ştiu cum arată dar cred că mă iubeşte. De o vreme nu am mai auzit vocea ei.
– Domnule doctor, veniţi aici, pacienta de la patru începe să se agite!
Aud, e vorba despre mine? Poate că da, simt că cineva îmi ia o mână. Poate că îmi caută pulsul ….oare am murit şi… am înviat?
– Soră, dă telefon la neurologul de gardă.
Aud totul, dar nu ştiu nimic, cred că sunt în spital, din moment ce este chemat un doctor. Maria, aşa se numeşte ea, îmi spune mereu că trebuie să-mi revin. Aşadar sunt bolnavă şi sunt într-un spital, acum vor chema pe cineva să mă vadă.
– Care e numele ei mic?
– Magda!
– Magda, mă auzi?
– Te aud, cine eşti că nu te văd! Curios lucru, nu-mi aud nici vocea!
– Este doar agitată. Începe să aibă unele reflexe. Sedaţi-o în continuare. O să vin mâine dimineaţă.
– Hei, nu vreau, nu mă lăsa, sunt aici! Totuşi nu-mi aud vocea, ceva e în neregulă. Cred că sunt în vis, o să mă trezesc în curând şi totul va fi obişnuit, mă voi trezi dimineaţă şi voi merge la serviciu. Totuşi, de ce nu mă pot trezi acum? De ce nu pot vorbi? Vocile par atât de reale şi de aproape! Vocea mea unde este? Cineva mă prinde iarăşi de mână.
– Soră, aşteaptă un moment. Magda, mă auzi? Dacă mă auzi, strânge-mă de mână.
Nu ştiu cine îmi cere asta, vreau să ştiu unde sunt, cine mă ia de mână, cine îmi spune pe nume? Nu ştiu de ce nu pot să vorbesc, sunt în plin coşmar, dar dimineaţă o să mă trezesc, desigur, şi atunci va fi altfel. Oare unde merg la serviciu? Intru pe o poartă, acolo mă salută nea Grigore, merg pe o alee şi… nu mai ştiu, e aşa de multă vreme de atunci… sunt într-un coşmar, desigur mă voi trezi curând, îmi voi face cafeaua şi voi pleca pe jos, pe bulevard. Oare cu ce o să mă îmbrac? Oare ce anotimp e? Sunt în somn, când mă voi trezi toate se vor limpezi, o să-mi pun pe mine hainele de ieri, nu e nici o problemă.
– Magda, dacă mă auzi, strânge-mă de mână, repetă vocea.
Strâng de mâna care m-a cuprins, strâng cu putere să mă asigur că o fac, deşi nu văd nici o logică în nimic din ce mi se cere.
– Magda, eşti în spital, înţelegi asta? Eu sunt medic, dacă înţelegi ce spun strânge-mă de mână, fă ceva.
Doamne, ce să înţeleg, de ce sunt în spital? Sunt încă în somn. Nu înţeleg nimic. Îmi trag mâna deşi simt ceva real în mâna ce m-a atins. Nu ştiu cum să întreb, cum să vorbesc. Desigur sunt într-un vis. Coşmarul meu se va termina în curând şi totul va fi normal. Am mai avut coşmaruri conştiente. Ar trebui să mă trezesc şi să adorm iarăşi, să pot visa ceva nou şi frumos. Nu ştiu de ce nu reuşesc de data asta, cred că sunt prea obosită, altfel ar fi ca de obicei, m-aş trezi şi aş adormi visând altceva.
– Magda, eşti în spital. Eu sunt medicul care te îngrijeşte, vreau să ştiu dacă mă auzi şi dacă înţelegi ce vorbesc. Strânge-mă de mână acum dacă mă auzi.
– Te strâng cât pot eu de tare, de ce nu te văd, de ce nu pot vorbi?
– Mulţumesc, Magda, o să reuşim să ne înţelegem, o să te ajutăm să te faci bine, acum o să te las să dormi, o să vin mâine.
– Stai, care mâine, ce zi e azi? E dimineaţă, e noapte? Nu pleca, nu-mi da drumul la mână.
Doamne, nu visez, mă simt în trup, sunt într-un pat, îmi simt pielea, îmi simt picioarele amorţite, pot să-mi mişc mâinile. De ce nu văd, de ce nu reuşesc să-mi amintesc nimic clar? Cine e Maria, e o voce care îmi tot spune de un timp că e Maria, că e prietena mea şi mă tot roagă să-mi revin, dar eu nu ştiu cum arată şi cine este Maria. Oare am murit şi Maria e Maica Domnului ce îmi îndrumă primii paşi? De ce să fi murit şi cum? Nu, desigur visez un vis din care nu mă pot trezi!
– Soră, poţi să pui acum diazepamul pe venă.
– Vreau să mai vorbim. Unde sunt acum, de ce sunt aici, ajută-mă!
Şi poate din instinct întorc mâna precum un cerşetor, cerşind conştienţă, cerşind răspunsuri, cerşind celui de lângă mine să mai stea. Dar semnul meu rămâne alături, nimeni nu l-a văzut sau nimeni nu a priceput sensul mâinii mele făcute căuş. În somn te cufunzi ca în moarte, cred că nimic nu diferenţiază cele două stări, nu ştiu, pentru că eu nu ştiu dacă sunt moartă sau dacă dorm.

Luni 31 mai

– Magda, sunt Maria, bună dimineaţa, am auzit că ai început să-ţi revii după operaţie, aseară târziu. Nici nu ştii cât de mult mă bucur, nu mi-a venit să cred, e o minune ce se întâmplă. Azi o să stau cu tine, o să-ţi vorbesc, să nu ai grijă, sunt aici ca să mă ocup de tine, nu am să te las singură. De asta să fii sigură.
Un miros suav ce mi se pare familiar vine de lângă mine, de undeva. Întind mâna stângă într-acolo, cea dreaptă parcă mi-ar fi legată, dar asta nu mă interesează acum. Sunt curioasă să ştiu cine e Maria, glasul ei l-am auzit în ultima vreme clar vorbindu-mi, ea mă cunoaşte, altfel nu ar fi aici, ea trebuie să mă ajute să înţeleg ce e cu mine. Simt o mână fină, puţin rece, o strâng şi ea mă strânge de răspuns, asta e bine, mai este cineva aici cu mine, în vis.
– Magda, draga mea, nici nu ştii cât de mult mă bucur că îţi revii. Aproape ne pierduserăm speranţa. Eşti cea mai curajoasă femeie de pe pământ. Acum o să te spălăm şi o să te schimbăm, ca în fiecare dimineaţă. Sunt sigură că tu înţelegi ce vorbesc, trebuie doar să ne ajuţi cât poţi şi tu.
Mă întoarce pe o parte, asta o simt cu toţi porii, cineva mă susţine şi această Marie îmi dă cămaşa jos de pe mine. Mă vede oare cineva aşa? Cred că sunt în pielea goală, oare e normal? Ba nu, cred că am pemperşi, mi-i scoate şi pe ăştia, de abia acum sunt goală. Mă şterge cu ceva umed şi călduţ, e plăcut, simt cum îmi trece pe la subţiori buretele cu apă caldă, acum e minunat, pe şira spinării mă freacă cu un prosop, simt cum mă doare tot spatele. Deci nu e vis şi nici nu am murit, durerea e un semn că trăiesc. Acum îmi şterge picioarele, e plăcut, simt tot ce mi se întâmplă. Maria îmi vorbeşte, îmi explică tot ceea ce face, de parcă să nu mă sperii cumva. Acum mă curăţă între fese, cred că e ceva jenant, încerc să găsesc mâna ei cu mâna mea dar mă simt dată uşor la o parte.
– Trebuie să te şterg peste tot, nu trebuie să te jenezi de mine. Îţi aduci aminte, când m-am pregătit să nasc te-am rugat înainte de a mă interna la maternitate să mă razi tu jos, aveam o burtă enormă, şi tu m-ai ras, şi nu era nici o ruşine în asta. Acum e rândul meu să te spăl. Trebuie să fii curată, nu se poate altfel, trebuie să mă asculţi. Eu o să tot vorbesc cu tine, de o săptămână vorbesc mereu cu tine, aşa mi-a zis doctorul să fac, dar o ştiu şi singură. Oh, sper să-ţi aduci aminte de mine, sper să nu fi uitat tot. Azi e o zi de primăvară aşa de plăcută, cum nici nu-ţi poţi imagina. Am venit pe jos până la spital. Stau la fosta noastră gazdă. Ţi-o mai aminteşti? Ce bine îmi pare că îţi revii, o să fie bine, ai să vezi.
Simt nevoia să duc mâna spre faţă, acolo era ceva în neregulă cu mine dar gestul îmi este întrerupt din zbor cu fermitate.
– Acolo nu. Acolo o să te panseze la sală. Magda, sunt sigură că mă auzi şi că mă înţelegi. Acum o să-ti pun o cămaşă curată şi o să îţi pună după aceea perfuziile. Dacă ai putea să mănânci ceva ar fi grozav, nu poţi trăi doar cu aer şi cu ape pe venă! Ce-ar fi să încerci să te întorci singură cu faţa în sus?
Să mă întorc singură cu faţa în sus! Fac lucrul ăsta, nici nu e aşa de greu, deşi mă dor toate încheieturile, cine ştie de câtă vreme stau aşa, în patul ăsta, cum să nu mă anchilozez?
– Bravo. Bravo, Magda. Hai că tu eşti o luptătoare, vreau să te faci repede bine şi să te duc acasă.
Acasă. Unde o fi acasă? Da, e un apartament de bloc, urc acolo cu liftul. Intru într-un hol. E un dulap pe partea stângă, acolo îmi pun hainele când intru în casă. Şi cheile le las tot acolo, pe o poliţă. Apoi nu mai ştiu, holul mi-l amintesc însă perfect, pe un perete este o oglindă imensă şi în fiecare dimineaţă mă machiez acolo şi-mi aranjez părul. În oglindă se reflectă un ceas şi eu mereu citesc dimineaţa, în timp ce mă pregătesc să merg la serviciu, orele pe de-a-ndoaselea, să nu întârzii… oare fac astea de multă vreme, oare sunt tânără sau bătrână? Nu îmi dau seama câţi ani am, dar probabil că am destui, de vreme ce am o casă şi mă duc la serviciu. Oare am copii, familie, ar trebui să îmi aduc aminte cel mai bine de asta.
Doamne, poate că totuşi am murit şi sunt acum undeva aşteptând să Te văd, nimic nu mai este ca altădată, îmi amintesc ca din depărtări, eu trăiam într-o lume cu lumini şi culori, cu oameni cu care vorbeam, aveam o casă a mea, mergeam la muncă zi de zi, oare ce făceam acolo? Mergeam pe un drum şi intram pe o poartă, ba nu, lucram undeva, într-o cameră cu multe flori şi multă lumină, iar seara mă întorceam acasă şi mă uitam la televizor. Şi mai ce era? Emil? De ce numele ăsta îmi spune ceva? De ce e Maria lângă mine, cine este ea? O fi sora mea?
– Acum eşti bine. Uite, eu o să stau pe un scaun lângă tine şi o să-ţi citesc din reviste, aşa cum am făcut în fiecare zi. Cu ce vrei să începem? Ia să vedem ce am aici prin geantă. Revista „Avantaje”, e ultimul număr, azi l-am luat, ştiu că ţie îţi plăcea să o citeşti.
Revista „Avantaje”, ce o fi asta? Eu zac aici şi femeia asta citeşte despre avantaje? Ce ridicol! Nu, nu vreau să-mi citească, vreau să vorbim. Ridic mâna şi clatin din deget în semn de nu.
– Dumnezeule, Magda, tu chiar ţi-ai revenit. Nu pot să cred, tu înţelegi ce vorbesc, nu-i aşa?
Încerc să dau din cap că da. Mă doare, ameţesc şi mi-e imposibilă vreo mişcare, iarăşi vreau să duc mâna la cap şi iar sunt oprită. Oare ce să fie asta? Întorc căuşul palmei în semn de cerşit, sperând ca această Marie să mă înţeleagă.
– Vrei să vorbim, nu-i aşa ?
Dau din mână în semn de da.
– Oh, ce mă bucur. O să vorbim, doctorul tău spune că cel mai important pentru tine este să comunici, să îţi exersezi mintea. Acum nu poţi vorbi, nu-i nimic, o să vorbesc eu şi pentru tine. Sunt sigură că ai să te faci bine, Magda. Acum e mai greu, dar deja ai făcut progrese foarte mari. Asta e cel mai important lucru. Magda, tu înţelegi ce vorbesc acum, nu-i aşa? O să ne înţelegem o vreme prin semne, dar sigur o să începi curând să şi vorbeşti, nu trebuie să intri în panică, noi două ne-am înţeles întotdeauna în toate modurile, chiar numai din priviri.
Din priviri spune ea, din priviri… Întorc mâna căuş.
– Vrei să mă întrebi ceva, nu-i aşa ?
Fac semn că da dar nu pot să îmi imaginez cum şi ce să întreb când nu ştiu nimic despre ce e cu mine.
– Uite, eu o să îţi spun câte ceva, dacă vrei să mă opresc, mă strângi de mână, bine?
Fac din mână că da, apoi o prind din nou, mi-e frică să pierd singurul contact cu ceva real. Acum sunt sigură că nu mai visez, că Maria este aici cu mine, că vrea să mă ajute.
– Acum eşti la Spitalul Universitar din Bucureşti. Ai avut un accident de maşină. Ai fost arsă şi lovită la cap. Te-au operat de urgenţă, ai avut un cheag de sânge pe creier, undeva, în lobul frontal, de aceea poate multe ţi se par ciudate, dar o să recuperezi. E o minune că ai scăpat cu viaţă, draga mea, au murit foarte mulţi oameni, nu ai de unde să ştii. A fost o explozie pe autostradă. Oare îţi aminteşti? O maşină cu îngrăşăminte chimice a explodat la Mihăileşti. Tu erai în drum spre Otopeni. Ghinionul tău a fost să treci chiar pe acolo când s-a produs nenorocirea asta. Ai fost pur şi simplu aruncată din maşină. Erai într-un taxi. Şoferul avea 25 de ani şi a murit, săracul de el, atât de cumplit a fost suflul. Era cât pe ce să fiu eu în locul lui, căci eu promisesem să te duc la aeroport în dimineaţa aceea. S-a defectat ceva la bordul Skodei noastre şi tu ai luat în ultimul moment un taxi, să nu întârzii, să nu pierzi cursa de Roma. Prin ce cumpănă mare am trecut! Nu ai nici o vină, n-ai nici o vină tu, de asta să fii sigură.
O strâng de mână, vreau să ştiu cine este ea.
– Vrei să-mi mulţumeşti? Nu trebuie!
Scutur iarăşi mâna ei, nemulţumită de răspuns.
– Vrei altceva, să mă gândesc, vrei să ştii de ce nu poţi vorbi.
Am lăsat mâna moale, cred că şi asta vreau să ştiu.
– În timpul exploziei, suflul ţi-a ars faţa dar cel mai tare ochii, de asta ai pansamente acolo. Ai fost aruncată din maşină şi te-ai lovit la cap. Creierul tău a fost bine zdruncinat, unele zone recuperează greu, dar spaima cea mai mare era că nu o să-ţi mai revii din comă. Doctorii de aici au făcut minuni cu tine. Şansa ta a fost că ai rezistat, că nu ai murit pe loc. Acum e bine, cu paşi mici o să fim ca înainte.
O strâng tare de mână, cum am fost înainte, asta vreau să ştiu, Doamne, de ar înţelege …
– Mulţumesc, eşti tare drăguţă. Acum vine vizita de dimineaţă. O să-ţi aranjez pătura, ordine şi disciplină, ştii că nu pot altfel.
Mă lasă din mână şi mă simt dintr-o dată cumplit de singură. Aud voci, aud paşi, Maria aranjează pătura pe pat, eu nu vreau decât să vorbesc cu Maria, încerc să i-o spun, dar din gât nu mi se articulează nimic, doar un mârâit afon, dau din mâini, din picioare, nu ştiu cum să comunic altfel.
– Te rog eu mult să te linişteşti, dacă nu, o să rog să-ţi facă un sedativ. Nu e bine pentru tine să te agiţi. Te rog eu mult, dacă mă înţelegi ce îţi spun, încearcă să te linişteşti. Vine vizita, vin doctorii să te vadă, tu auzi, tu înţelegi ce vorbesc cu tine? Dacă nu te linişteşti, să ştii că plec şi ai să rămâi singură şi ai să te descurci cum poţi!
Nu-mi place că mă ameninţă. Cine este ea, de vorbeşte aşa cu mine? Desigur, e cineva din familie, cred că e sora mea.
– Bună dimineaţa, doamnă doctor.
– Bună dimineaţa, domnule doctor, azi am veşti foarte bune, Magda îşi revine.
– Ştiu, s-a vorbit la raportul de gardă.
Nu pot să cred, Maria e doctor aici? Dacă Maria e doctor, oare eu cu ce mă ocup?
– Bună dimineaţa, doamna Magda, mă bucur că vă reveniţi.
Simt o mână caldă că îmi mângâie mâna. Mişc din degete în semn de răspuns. Tocmai am învăţat lecţia de comunicare.
– O să vedeţi, pe zi ce trece va fi mai bine. Ştiţi cine sunt eu?
Omul ăsta e cretin? De unde să ştiu eu cine este dacă nu văd nimic, nu ştiu nimic? Dau din deget că nu.
– Îmi imaginam că nu mă cunoaşteţi, dar aş fi teribil de încântat ca atunci când veţi ieşi de aici să mă strângeţi de mână, să mă priviţi în ochi şi să-mi spuneţi pe nume. OK?
Îmi aduc aminte de gestul americanilor pentru OK şi îl schiţez.
– Doamna Magda, sunteţi incredibilă, gestul pe care l-aţi făcut mă face să cred că analizele ne-au înşelat, credeam că memoria v-a fost serios afectată, dar mă bucur că nu e aşa. Facem tot posibilul să vă ajutăm. O să fie foarte bine, trebuie puţină răbdare.
Mi-a luat mâna în semn de la revedere, scuturând-o.
– Domnule doctor, dacă a început să coopereze cred că pot încerca să îi dau să mănânce. E numai piele şi os.
– Da, puţin câte puţin şi uşor de digerat. Bravo, doamna doctor, aţi făcut minuni adevărate cu prietena dumneavoastră.
Prietena mea. Deci Maria e prietena mea, aşa cum spunea şi ea. Stă aici cu mine şi mă îngrijeşte. Oare pentru că e doctor şi se pricepe mai bine la asta? Oare familia mea unde este? Oh, nu reuşesc să-mi aduc aminte nici un amănunt. Familia mea. Ce poate fi familia mea? Părinţii, poate fraţii, surorile, soţul, copiii? Nu îmi amintesc nimic. Doar de holul de la intrarea în casa mea, dar nu-mi amintesc cu cine locuiesc acolo în casă. Oare sunt singură? Deja am obosit. M-am trezit dintr-o dată într-o nouă dimensiune care mă oboseşte, care mă sperie. Deci: acum sunt în spital, nu am murit, am supravieţuit unui accident, Maria e prietena mea şi are grijă de mine, o să mă fac bine în curând, o să plec acasă, acolo unde o fi casa mea şi voi face ceea ce am făcut şi până acum. Oare cât e ora? Nu mai aud nimic. Maria a plecat. Vreau să vină Maria, bat în pat, încep să dau din picioare, unde este Maria, de ce sunt singură?
– Magda, linişteşte-te. Vorbesc cu medicul care te îngrijeşte. Fii şi tu puţin mai înţelegătoare. Nu durează mult.
Pricep ideea. Maria nu mă părăseşte, trebuie să am răbdare, sunt la început, e o nouă lume în care trăiesc. Sunt nemulţumită şi nerăbdătoare. Dacă o să continuu să mă port aşa, nu o să rezolv nimic. Mă vor ocoli toţi. Oare cum eram eu înainte de accident? Oare eram o fire agitată şi violentă? Oare înainte eram o alintată? Poate o timidă? Ce îmi plăcea să fac? Cine eram eu? Nu pot să cred că nu îmi aduc aminte nimic, nici măcar dacă iubeam pe cineva. Ba da, îmi aduc aminte de nişte tablouri, îmi amintesc bine culorile. Oare soţul meu era pictor? Merg singură printr-o expoziţie de tablouri. Asta e tot ce îmi aduc aminte, aşa cum îmi amintesc de holul apartamentului. Fragmente.
– Am revenit. Doctorul spune că va fi bine, că recuperezi foarte repede şi bine. Probabil o să coborâm pe secţie. Aici suntem la terapie intensivă. Nu mai ai de ce să rămâi aici. Te vor duce nu peste mult timp la pansat. Eu nu o să fiu cu tine, ai să mergi cu asistenta şi ea o să aibă grijă de tine, asta e regula aici. O să plec şi eu puţin, mă duc să-ţi cumpăr un iaurt, o banană, oare mai vrei altceva? Stomacul tău s-a dezobişnuit să mai primească mâncare, o banană şi un iaurt cred că e suficient. Mâine o să fie alt meniu. Vrei altceva ?
Dau din mână că nu, nici nu-mi dau seama dacă îmi este foame, dar înţeleg că trebuie să mă las pe mâna Mariei, până una-alta, e singurul om pe care îl cunosc. Oare sunt speriată de ce mi se întâmplă? Nu sunt. Ar trebui să fiu? Poate că după ce treci peste moarte nu îţi mai este frică de nimic. Maria spune că am avut noroc, e bine că am scăpat cu viaţă, o să văd şi o să vorbesc peste ceva vreme, o să mă întorc acasă la ai mei, cine or fi ei, familie, colegi, prieteni. Când eram copil, am avut tuse măgărească şi mi-a fost aşa de rău, încât credeam că mor. Atunci eram mai speriată decât acum. Oh, ce ciudat, asta îmi amintesc aşa de bine, în copilărie am avut tuse măgărească. Atunci când presimţeam că vin accesele de tuse mă duceam şi mă ţineam de poala mamei să nu mă lase să mor fără aer. Mama mea. Cum era mama mea? Avea fustă lungă de care îmi prindeam mâinile şi nu mă dezlipeam de acolo până nu trecea răul. Dar de ce nu mi-o pot aminti pe mama? Răbdare. Maria spune că o să fie totul bine. Ea e doctor. Oare şi eu sunt doctor şi de aceea suntem prietene? Acum îmi este clar că nu mai sunt în vis, sunt trează de-a binelea. Vreau să mai vorbesc cu Maria, dar sunt aşa de obosită! Arăt semnul ceasului.
– E puţin trecut de ora 10 dimineaţa. Toate zilele astea am tot vorbit cu tine, mă întreb dacă m-ai auzit.
Fac semn cu degetul că da.
– Medicii m-au pus să-ţi tot vorbesc, ţi-am povestit verzi şi uscate, mai ţii minte?
Nu, nu mai ţin minte decât nişte lucruri foarte vagi, ca atunci când te trezeşti din somn şi încerci să-ţi aminteşti ce ai visat, e clar că nu pot să spun asta în modul complicat în care gândesc, aşa că fac un semn de nu cu mâna.
– Magda, tu nu îţi aduci aminte de mine?
Fac semnul de nu, presimt că ea e dezamăgită, şi eu sunt la fel, eu aş putea să fiu de-a dreptul disperată pentru motivul acesta, dar curios, sentimentele mele sunt mai mult teoretice, nu simt nici măcar disperare, nici tristeţe, nici recunoştinţă. E în mine un vid de sentimente, poate este un fel de protecţie, poate că durează un timp, desigur, asta trebuie să fie, o să-mi aduc aminte de mine încetul cu încetul. Şi de Maria o să-mi amintesc. Nu vreau să fie dezamăgită. Pare o femeie cumsecade.
– Nu-i nimic, nici nu speram din prima zi, eşti probabil foarte tulburată. Ce îţi aminteşti? Ştii ce făceai de exemplu înainte de accident? Îţi aminteşti?
Nimic. Nu-mi dau seama cum să spun asta folosind mâinile. Îmi nivelez în aer fruntea.
– Nu-i nimic. O să îţi aminteşti încetul cu încetul totul. O să îţi povestesc eu câte ceva. Nu îţi face griji. Acum cel mai important lucru este să fii liniştită, să te faci bine repede. Cei de aici au făcut oricum minuni cu tine. Mai bine că nu-ţi aduci aminte prin câte ai trecut. Eu mă bucur tare mult că ţi-ai revenit. Ce-a fost greu a trecut. Să se vindece şi ochii şi plecăm acasă la noi. O să ne fie mai uşor la amândouă. Ştii tu cum sunt bărbaţii, se descurcă ei cât se descurcă singuri, dar tot vor o femeie în casă. Vlad de abia dacă ştie să-şi facă doi cartofi prăjiţi, mai degrabă Bogdan ştie să gătească, cred că va fi un soţ grozav, de ar avea parte de o nevastă bună, cine mai ştie!
Oare Vlad e soţul meu sau al ei? Bogdan e un copil, dar al cui? Ce căutam eu în drum spre Bucureşti, poate eram cu probleme de serviciu? Oare am un copil student aici, la Bucureşti? Nu, zicea că trebuia să merg la Roma. O să aflu, o să-mi dau seama, o să-mi amintesc într-o zi.
– Magda, vrei să încerci să bei puţin ceai? Uite, îţi dau să bei cu un pai. Te întorc pe o parte, e bine aşa?
Simt paiul între buze şi gust. Ceai de spital fără zahăr. Merge, îmi simt gura încărcată, o senzaţie acută că aş vrea să mă spăl pe dinţi, nici nu e greu să înţeleagă Maria asta. Îi arăt semnul cu mâna.
-Vrei ca să te speli pe dinţi, desigur, am înţeles ce vrei. Când mă întorc din oraş vin cu periuţă şi cu pasta de dinţi. Dar va fi dificil, o să iau şi o apă de gură poate că ar trebui să începi doar să-ţi clăteşti gura cu ceva.
O să ascult de Maria, ea e un om întreg, ea ştie şi înţelege tot ce se întâmplă, eu depind acum de ea cu trupul meu şi mintea mea, nu trebuie să o supăr. O să o ascult. Se pare că nimeni nu-mi vrea răul. Iar dacă Dumnezeu m-a lăsat să trăiesc, atunci bănuiesc că are un plan cu mine, că nu a făcut-o degeaba. Ce va fi să fie, tot va fi.
– Magda, acum o să te ia cu tot cu pat şi o să te ducă la pansat. Să nu te sperii, nu o să te doară. O să vină asistenta şi o să te ducă, eu nu o să fiu cu tine. Dar să nu te agiţi, te rog eu mult. O să lipsesc foarte puţin de aici. Au făcut asta zi de zi cu tine, nu e ceva nou, tu să nu te sperii.
Am simţit din nou mâna ei, singura mea dovadă că există cineva pe lume căruia îi pasă de mine. Din nou linişte. De fapt nu e linişte, se aud paşi, se aud şoapte, se aud maşini trecând undeva pe stradă, e un sunet de fond pe care doar îl percep ca pe o linişte. Dar nu e. Întind mâna spre faţă, cu grijă să nu stric nimic, să nu o supăr pe Maria. Ochii mei sunt pansaţi, nu mai am păr, ci doar o plasă, cred că a trebuit să mi-l taie, nu-i nimic, o să-mi crească mai des. Cred că ceva nu e în regulă cu faţa, o simt altfel decât restul pielii, nu ştiu. Sunt mult prea multe lucrurile pe care nu le ştiu, poate nu voi rămâne aşa. Doamne, dă-mi putere, scapă-mă de povara asta, dă-mi înapoi amintirile, spune-mi cine sunt! Oh, să mă văd sănătoasă, să merg, să văd, să fiu cu cei dragi, asta vreau. Ajută-mă, Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa!
– Doamna Magda, eu sunt asistenta de salon, o să mergeţi cu mine la pansat.
Cum adică să merg? Pot oare să merg deja? Aşa de repede? Nu, aud rotilele patului şi simt mişcarea în spaţiu, cineva mă duce, nu pot să-mi dau seama cât durează drumul, coborâm cu un lift, un etaj, poate două. Cotim, mergem drept, aşa cred, totul e atât de relativ atunci când nu vezi. Parcă aş juca baba-oarba. Da, iarăşi e din copilărie, e un joc, îl jucam uneori. Era o livadă, alergam desculţă pe iarbă. Asta simt că am trăit eu, nu am văzut în nici un film, îmi aduc aminte senzaţia pe care ţi-o dă iarba sub picioarele goale. Probabil am crescut undeva la ţară. Ne-am oprit. Nu se aude nimic. O uşă care se deschide sau poate se închide, ce curios, niciodată nu m-am gândit că nu poţi să faci deosebirea dintre una şi alta decât cu privirea. Linişte, aştept, pentru mine timpul oricum nu există, nu cred că îmi permit luxul de a mă grăbi undeva, totul e o perpetuă aşteptare în noapte. Se aude o voce nouă.
– Vin imediat! spune vocea.
E o femeie, dar vocea ei nu-mi este cunoscută. Din nou uşa, probabil că se deschide, probabil că acea femeie tocmai intră.
– Aşadar e mai bine. Mă bucur. Ia să vedem ce avem noi aici….
Simt o mână care îmi desface plasa şi pansamentul de pe cap ca şi cum ar fi o meşă. Îmi şterge pielea capului cu iod, simt mirosul de iod în nări. Cred că îmi scoate nişte fire, nu spune nimic, nu vorbeşte cu mine, parcă aş fi un manechin din plastic. Îmi întoarce capul pe o parte şi pe alta cu degetele, ceea ce mă tulbură până la a-mi veni să vărs.
– Acum o cobori la oftalmo. Aici e bine, rămâne fără bandaje.
Patul meu porneşte din nou, îmi este frig, dar încerc să rezist, poate senzaţia porneşte de la cap, unde nu mai am nici pansament şi nici păr, se pare. Ne oprim iarăşi. Aşteptarea e o veşnicie. Nu se aude nimic, aproape intru în panică închipuindu-mi că m-au abandonat aici şi am rămas singură. Nu vorbeşte nimeni cu mine. Pentru ei e rutina de zi cu zi, eu sunt doar un trup, o bucată de carne. Pe lângă mine se pare că trec alţi oameni, le aud paşii şi deodată lângă mine se opresc paşii uşor scârţâiţi ai cuiva încălţat în adidaşi. Voce de bărbat:
– Băgaţi-o înăuntru.
Patul se mişcă lejer, asta înseamnă desigur că nu am fost nici o clipă singură, doar că nimeni nu se sinchiseşte prea mult, poate sunt o povară, o cauză pierdută, poate că Maria e subiectivă, de-mi spune că voi fi bine. Mi se desfac bandajele, acum voi vedea, nu bine, dar sper că destul de bine. Mai este un strat. Cel ce nu-mi vorbeşte pulverizează peste el un spray fără miros, apoi îl desprinde uşor. Cu o mână îmi ridică o pleoapă, nu ştiu de ce nu mi-o cere să o fac singură, crede că încă mai sunt în comă, asta trebuie să fie explicaţia. Deschid singură şi celălalt ochi. Totul e dureros, suportabil, dar dureros, durerea vine mai ales din faptul că nu văd nimic, nici o lumină, nici o scânteie.
– Domnule doctor, să ştiţi că şi-a revenit, a început să înţeleagă. Încă nu vorbeşte, dar oricum e mult mai bine, o aud pe asistentă.
– Vezi ceva, stimată doamnă?
Dau din mână că nu.
– Nici acum, nici un fel de lumină?
Fac acelaşi semn. Nu văd nimic, cred că mi se pun nişte picături în ochi, simt căldura mâinilor ce umblă aproape de faţa mea, simt că am ochii umflaţi, parcă aş avea două feţe una în alta. Sunt bandajată la loc.
– Mâine la aceeaşi oră.
– Bine, domnu’ doctor.
Patul meu iarăşi se mişcă, uneori parcă s-ar legăna. Da, era cândva un leagăn între copaci, o scândură şi două sfori, ăsta e alt fragment pe care nu ştiu unde să îl pun. O să mă gândesc mai târziu la asta, o să vorbesc cu Maria despre astea. O să o întreb pe ea ce e cu ochii mei şi când o să văd din nou, ca înainte. Cred că am ajuns în salon de vreme ce nu se mai mişcă patul. Nu, aşteptăm liftul, se aude cum vine, cum se opreşte, intrăm în el. Urcăm. Iarăşi un drum drept, o cotitură şi de abia acum sunt iarăşi de unde am plecat. Maria nu e aici, altfel ar fi vorbit cu mine. Ea e singura care vorbeşte cu mine. Oare cum arăt? Oare sunt desfigurată? Îmi ridic mâna spre cap, cineva mi-o opreşte din drum, mă leagă de pat, să nu mă mişc, de ce-mi fac asta? Ce apucături barbare! Protestez, trăgând de mână dar nu rezolv nimic. Cred că asistenta îmi face asta, crede că vreau să-mi smulg pansamentele, Doamne, de ar veni Maria mai repede, ea ştie că eu pot să înţeleg şi că sunt ascultătoare, era destul să fi vorbit cu mine, atâta tot!
Aştept. Din nou mi se pare o veşnicie aşteptarea, nu am prea multe amintiri şi prea multe gânduri pe care să le gândesc. Cred că sunt un personaj interesant în spitalul ăsta. Te pomeneşti că o fi venit şi presa, televiziunea. Poate, de vreme ce Maria a pomenit de o catastrofă. Ştirile de la ora cinci nu ratează aşa ceva. Dar eu nu-mi amintesc absolut nimic, nici măcar nu ştiu să mă fi durut ceva. Încerc să mă relaxez, azi am avut primele mele amintiri de undeva, din vremea copilăriei. Acolo ar trebui să mă întorc şi poate că încetul cu încetul voi desluşi singură cine sunt şi de ce sunt aici. Trebuie să încerc să-mi aduc aminte şi, dacă nu azi, atunci mâine sau la noapte… Pentru mine oricum nu mai există decât o singură parte a pământului, cea întunecată, iar timpul s-a oprit în loc. Nici măcar nu este o simplă anestezie al cărei efect va trece în curând, mă gândesc că aşa s-ar putea să-mi petrec restul zilelor. Oare ce se întâmplă cu sentimentele mele? De ce nu simt milă sau îngrijorare sau revoltă? Oare sunt sub sedative sau pur şi simplu eu nu mai am suflet, poate că eu pe jumătate sunt aici, pe jumătate m-am urcat la ceruri, de aceea aici a rămas trupul, iar sufletul cu amintirile şi sentimentele mele hoinăresc toate aiurea. Nu, nu aiurea, poate că au ajuns deja la Dumnezeu. Acolo se duce sufletul. Asta trebuie să se fi întâmplat cu mine.

Marţi 1 iunie

Cred că am adormit o vreme. Sunt dezorientată. Oare e o nouă zi? E dimineaţă? E seară? Acum aud iarăşi sunete, motoare de maşini pe stradă, vorbe, şoapte, aud de undeva un cărucior cu roţile lui neunse, chiar şi un aparat de radio undeva, mai departe. Îmi amintesc, sunt la spital. Nu văd nimic, întind mâna. Simt mirosul suav de lăcrămioare. Maria, ea este aici, cu mine, mi-ar plăcea să o strig pe nume: Maria. Din gâtlej îmi răspunde un mormăit afon. Mai încerc, dar îmi dau seama că e în zadar. Ceva mă împiedică să spun cuvintele pe care le am în mine, parcă ar intra într-un labirint şi nu ar găsi ieşirea spre exterior. Cuvintele mele rămân captive ca într-o cuşcă.
– Te-ai trezit, draga mea, e bine. Îmi era teamă că iarăşi ai picat în starea de dinainte. Mormăiai. Te doare ceva? Vrei ceva? Vrei să vorbim?
Ah, mă ia prea repede! Dau din mână, încerc să o prind, să o simt, asta mă linişteşte. Prezenţa acestei femei mă linişteşte, îmi dă siguranţă, mă face să mă simt ocrotită.
– Mama.
– Ce ai spus? Mama? Eu nu sunt mama, sunt Maria, dar e minunat dacă ai reuşit să spui primul cuvânt, le vei spune pe toate în curând.
Am spus un cuvânt, e minunat, da, nu voiam să spun asta, dar poate că senzaţia pe care am simţit-o atunci, acea plăcere de a fi în siguranţă, a făcut loc primului cuvânt. Încerc să spun Maria dar nu reuşesc cu nici un chip. Poate că tocmai încrâncenarea mea de a vorbi mă face să ratez. În mintea mea totul e confuz şi greoi, cele mai simple lucruri pentru mine sunt un efort. Mai bine încerc să mă relaxez, Maria o să vorbească cu mine, eu o să ascult şi încetul cu încetul mă voi întoarce la cine sunt eu.

Miercuri – 25 august

Îmi aduc aminte de acea primă zi a vieţii mele cu aşa o mare acurateţe, nici eu şi nimeni altcineva nu poate explica de ce şi cum. Cred că mă îndârjeam să trăiesc, pur şi simplu am înfruntat atunci moartea, am sfidat prezicerile tuturor, legile cunoscute ale medicinii, şi am înviat din morţi. Viaţa mea a început atunci, ceea ce a fost înainte sunt doar amintiri de care nu o să fiu niciodată sigură că sunt adevărate şi că nu au fost doar himere pierdute într-un tărâm al nimănui. Pe Maria o mai întreb uneori, dar nici ea nu ştie tot. Există undeva, în interiorul nostru, lucruri tainice, numai de noi ştiute, şi dacă ne pierdem, se pierd şi ele, ca şi cum nu au existat nicicând. Ştiu că, ireversibil, o parte din mine s-a desprins atunci, în acel stupid accident. Cei din jur văd doar gesturi, aud cuvinte, povestesc despre mine ca despre un film văzut la cinema. Ce a mai rămas însă înăuntrul meu, numai de mine e cunoscut şi numai eu mă pot întoarce acolo ca să mă recunosc de sunt aievea sau nu. Or, eu nu mai ştiu cine sunt, cine am fost, am pierdut legătura cu mine însămi şi nu pot explica asta nimănui.
Am mai zăcut atunci încă trei săptămâni în spital. Maria a stat lângă mine aproape zi şi noapte, m-a îngrijit dureros de tandru, ca pe propriul copil. Nou născuţii nu-şi dau seama niciodată câtă trudă şi cât nesomn sunt într-o mamă, ei uită mereu. Nici eu nu aş fi ştiut asta, dacă nu mi-ar fi fost dat să cunosc grija cu care Maria mă spăla, mă hrănea, mă susţinea ca să fac primii paşi, mă ajuta să pronunţ cuvinte, îmi povestea despre mine, despre noi două. De ce a făcut Maria toate astea pentru mine nu ştiu, dar toată viaţa o să mă întreb dacă eu aş fi făcut acelaşi lucru pentru ea. E o întrebare la care nu am răspuns.
Acum este aproape toamnă, aşa spun cei din jur, căci eu nu mai pot să văd nimic, disting cu mare greutate între umbre şi umbre. Văd palid doar lumina soarelui, dacă îmi bate în faţă. Atât. Dacă e o zi mohorâtă, nu văd nimic decât o ceaţă groasă, gri. Şi asta după ce m-au operat de două ori: în iulie prima oară şi apoi acum o săptămână, iarăşi. Părul mi-a crescut blond, creţ şi probabil cu multe fire albe. Maria m-a adus acasă, în apartamentul meu cu două camere, între mobilele mele şi între lucrurile de care mi-am adus rând pe rând aminte. M-am ales cu 60 de milioane ajutor de la stat, o pensie modică şi un certificat de persoană cu handicap şi cu drept la însoţitor. Dora stă cu mine peste zi, asta, zi, este măsura timpului ei, nu al meu, căci pentru mine nu există zi şi noapte şi de aceea timpul pentru mine stă în loc. Într-un fel mă pot considera nemuritoare, căci timpul este cel care trece şi care te umileşte, suflându-ţi în faţă neputinţa ta, or eu, printr-o ciudată ironie a sorţii, par să nu mă mai supun legilor lui. Spiritul meu sfidează contactul cu timpul şi, pe zi ce trece, am tot mai mult convingerea că sufletul nu poate muri niciodată, poate doar trupul meu să aibă ceasul lui biologic ce ticăie, dar mie nu-mi mai pasă.
Dora nu mă place prea mult. Nici eu nu o plac. Stă cu mine pentru că este plătită să facă asta, dar ştiu că în orice clipă m-ar părăsi fără nici un regret, dacă ar găsi ceva mai bun sau mai interesant sau mai bine plătit. Nu o condamn, nici eu nu mă străduiesc să mă fac plăcută. Am devenit, sau poate eram, cine mai ştie, o scorpie. O sâcâi mereu şi fac mofturi din orice, cred că asta e un fel josnic de a-mi manifesta nemulţumirile existenţiale. Ar trebui să mă iau de piept cu Dumnezeu, dar Dumnezeu nu e tocmai la îndemâna mea, aşa că îmi vărs de fiecare dată năduful pe Dora. O trimit în fiecare zi să-mi cumpere câte o sticlă cu vin, în fiecare zi încerc altceva, alt soi, altă culoare, altă podgorie, altă aromă, alt gust, nici nu mi-aş fi imaginat vreodată că există o infinitate de feluri în care vinul te poate înlănţui. Simt senzaţii diferite, e un experiment nou pentru mine, dar alcoolul mă duce în lumea lui şi eu mă las înrobită de el precum de un zeu al pierzaniei, dar găsesc că e un fel plăcut de a te pierde de tine şi de omenire. Treptat, intru într-o nouă dimensiune şi încep să văd ca altădată, în culori. Acolo aş vrea să rămân, să nu mă mai întorc în această lume conştientă şi crudă. Şi aproape în acelaşi moment în care sunt pe culme, alunec în cea mai ingrată stare de rău, cu crampe insuportabile de stomac, cu un vuiet prelung în cap, de parcă demoni bezmetici îmi cântă în urechi. Dora mă adună de pe unde cad, mă pune în pat, îmi face un ceai şi mereu insistă să o cheme pe Maria.
– Dacă o chemi pe Maria o să dau vina pe tine! O să spun că o faci intenţionat ca să mor şi să scapi de mine, pramatie ce eşti. Ai să rămâi pe drumuri. Nu o să te mai angajeze nimeni! O să ajungi la tribunal, să te judece pentru omor calificat.
– Doamna Magda, sunteţi o femeie imposibilă, sunteţi un monstru. Ştiţi bine că nu aveţi voie să beţi. Nu o să vă mai cumpăr niciodată vin, ce o să-mi faceţi?
– O să mă plâng că nu te ocupi de mine. Şi tot pe drumuri o să rămâi. Zi mersi că sunt oarbă şi că mănânci o bucată de pâine din asta.
– Nu am mai văzut aşa o femeie de neînţelegătoare ca dumneavoastră. Cred că de aceea v-a bătut Dumnezeu! Că Dumnezeu nu bate cu băţul! Doamne, iartă-mă!
Dora are dreptate. Nu ştiu nici eu cum de am ajuns într-o relaţie aşa de ciudată cu Dumnezeu. În copilărie era altfel. Eram mereu împreună, El îmi ţinea de frig, de cald, de sete, de foame şi mă păzea de toate relele lumii. Satul în care m-am născut se întindea domol pe un platou la poale de munte. Erau acolo livezi nesfârşite de meri ionatani şi de pruni. Când venea primăvara, nu puteai să nu iubeşti locul acela plin de copaci înfloriţi. Iar dincolo de livezi, de parcă spectacolul nu ar fi fost îndeajuns, se vedeau tapetând cerul munţi în culori schimbătoare şi ele cu fiecare anotimp. Pădure de foioase, mereu alta, mereu fascinantă în culorile ei. Senzaţia că planeta e vie şi respiră am avut-o dintotdeauna în mine, aş putea spune că la şcoală nu am avut nici o mare surpriză, totul era în mine scris o dată cu naşterea mea, doar că trebuia ordonat în manuale, maculatoare, calcule, formule, legi.
Cred că aveam trei ani când părinţii mei au cumpărat o vacă. Atunci, la acea vârstă, m-am îndrăgostit pentru întâia oară. De vaca pe care ai mei au dus-o în staul. Mergeam acolo hipnotizată de ochii ei calzi, de un negru profund. Mă uitam uimită la gura ei şi la nările ei catifelate din care ieşea un abur fin. Crescusem mărişoară şi eu tot am continuat să iubesc vaca noastră şi pe toţi viţeii ei, rând pe rând, neînţelegând de ce ei dispar mereu când creşteau mari, se duceau desigur la casa lor, aşa mi se explica, iar eu credeam.
Exploram întreaga lume atunci cu o curiozitate maximă. Nu cred că era ceva în stare să mă sperie. Priveam fulgerele pe cer aşa cum mai târziu aveam să privesc jocurile de artificii: cu o bucurie de a vedea un spectacol de sunete şi lumină. Nimeni nu îmi sugera că ar trebui să-mi fie teamă. Într-o toamnă târzie m-am băgat alături de câinele casei în cuşca lui, mi s-a părut că se simte foarte singur şi că nimeni nu-l iubeşte, aşa că m-am dus cu el în cuşcă să-i ţin de urât şi de frig. M-a căutat tata o după-amiază întreagă prin vecini, prin livadă, prin pădure, disperat că ceva grav mi s-a întâmplat. Spre seară m-a văzut lângă Lupu, plină de paie şi poate de purici, dar nu mi-a zis nici o vorbă. Cred că gestul meu i s-a părut de copil ciudat sau de copil care voia să fie iubit şi pentru moment a găsit lângă un câine ceea ce căuta. Cred că el, tata, se simţea vinovat. Vinovat că nu ştie cum să mă iubească suficient de mult, încât să simt asta.
Sentimentul pericolului a venit mult mai târziu şi atunci s-a alterat odată pentru totdeauna toată vraja lumii. Într-o zi, în spatele casei, în umbrar, am găsit un şarpe. L-am prins cu amândouă mâinile şi l-am adus în curtea din faţă, încântată să-i privesc în soare solzii atât de miraculos coloraţi într-o multitudine de nuanţe de verde, aproape hipnotizanţi pentru ochii mei. N-am înţeles de ce au sărit cu toţii speriaţi. Tata mi-a smuls din mâini făptura pe care eu o vedeam minunată, gingaşă, docilă, şi i-a zdrobit capul cu toporul chiar sub ochii mei. Am rămas o zi întreagă nemişcată lângă trupul micului şarpe, plângând, neînţelegând de ce a făcut tata asta, simţindu-mă vinovată, încercând să fac şarpele să se mişte ca înainte, mângâind pielea incredibil de moale, cerându-i iertare. Cred că toţi copiii sunt la fel, doar cei mari îi îndeamnă să-şi lepede prea curând starea de graţie cu care au venit pe lume. Toţi copiii au în fiinţă nevoia de cunoaştere, dar prudenţi şi prevăzători, cei mari le taie încă din pruncie vârful aripilor. Poate că eu eram mai puţin inhibată, părinţii mei m-au lăsat să explorez singură, convinşi poate că în final voi ajunge în acelaşi punct în care m-ar fi adus ei, explicându-mi şi povestindu-mi. Poate că nu a fost aşa. Mai mult ca sigur în prima mea copilărie am avut nenorocul de a avea o mama bolnavă, mereu internată, mereu plecată de acasă. Nu a fost vina nimănui că a fost aşa. Eu am ştiut totdeauna că mama m-a iubit, că m-a dorit chiar şi cu preţul vieţii ei. În clipele petrecute împreună mă lua în braţe şi îmi mângâia părul moale ca mătasea, leit cu al ei, mi-l pieptăna şi mi-l împletea în codiţe. Uneori îmi aducea din oraş ciocolată şi-mi lua ceva frumos de îmbrăcat. Mama m-a iubit cu o tandreţe liniştită, cu o duioşie care mi-a străpuns sufletul fraged şi care este singura moştenire nealterată din trecut. Se născuse cu o boală de inimă, în acele vremuri fără leac, iar naşterea mea a fost cântecul ei de lebădă. Presimţea că va muri repede şi că voi rămâne doar cu tata. Poate că de aceea era aşa de tăcută, poate că nu voia ca dispariţia ei să fie pentru mine o traumă care să mă marcheze ireversibil, poate că boala îi luase toată vlaga şi toată bucuria de a trăi, cert este că în clasa întâi m-am dus la şcoală de mână doar cu tata. Tata era un om tăcut. Zile în şir nu auzeam nici o vorbă de la el. Parcă era în jurul meu o conspiraţie a tăcerii, poate de aceea vorbeam aşa de mult cu Dumnezeu şi El îmi purta de grijă şi mă făcea să înţeleg glasul păsărilor şi al copacilor şi rostul ierburilor. Oh, dacă aş fi putut păstra în mine pentru toată viaţa acea stare de mirare permanentă a primei copilării, dacă aş fi putut să nu mă mai desprind nicicând de lumea mea de culori şi de sunete magice, de înţelegerea primară a tuturor lucrurilor şi de iubirea aceea fără cenzură pentru tot ce nu eram eu. Eram o sălbătăciune mică, tăcută, nepermis de cuminte, contopită în lume. Eram precum o floarea-soarelui răsărită dintr-o sămânţă rătăcită, dar care tocmai pentru că nu era umbrită de suratele ei, era viguroasă şi-şi putea îndrepta nestingherită corola către soare, împlinindu-şi iubirea, îndeplinindu-şi menirea.
De şcoala din sat îmi amintesc foarte vag. Eram puţini copii şi de aceea eram împreună de clasa întâi şi de a treia şi învăţătoarea se străduia să ne înveţe pe toţi cum putea ea mai bine. Mie mi se părea totul un fel de joc, lucrurile le-am învăţat din mers, simplu şi fără încrâncenare, aşa încât, doar pentru că îmi plăcea să ascult ce vorbeşte doamna, m-am trezit în clasa a treia că eu deja cunoşteam cam tot ce era de predat şi pentru clasa a patra ce o făcusem cu un an înainte şi tot aşa, toate veneau de-a valma în mintea mea, iar mie nici nu mi se părea complicat. Tata îmi zisese să fiu atentă la tot ce spune doamna învăţătoare, iar eu nu înţelesesem timp de doi ani că acolo, în acelaşi timp, eram două clase de elevi! Credeam că doamna se joacă şi ne dă doar lecţii diferite după cum are ea chef. Ce-mi amintesc foarte clar este că în acea vreme eram obsedată de sugativă. Eram agasantă cerând mereu şi mereu sugativă tatei, deşi pe caiete scriam corect şi îngrijit. Pe mine mă fascinau sugativele pentru că pe ele culorile prindeau viaţă. În caiete totul părea mort, o linie trasată rămânea acolo definitiv, pe când sugativa era mereu şi mereu o provocare. Un tărâm al necunoscutului, al imprevizibilului, era precum norii de pe cer pe care eram în stare să-i contemplu câte o zi întreagă, de nu ar fi fost tata care să mă culeagă de pe jos de pe unde stăteam răstignită privind în sus la podeaua casei lui Dumnezeu.
Uneori, când beau peste măsură, mă ameţesc atât de tare, încât mi se pare că sunt din nou acolo, pe zăpadă sau între ierburi, şi mă tot uit la cer şi norii se mişcă în cerc şi se transformă în chipuri şi în flori. Uneori nu au nici un chip, sunt pur şi simplu şi frumos doar nori. Nori pe care probabil că nu o să-i mai pot niciodată vedea decât cu ochii minţii mele.
Dora este o fată de treabă, ei i se pare că îmi vrea binele, dar nu are de unde să ştie ce ştiu eu, nu are cum să înţeleagă dorul meu de lume şi nevoia mea de evadare din mine însămi. Dora îşi imaginează că sunt o bătrână ramolită şi ursuză care îi fac viaţa un chin, ea nu ştie nimic, cred că nu a cunoscut nici măcar bărbatul, poate, dacă aş avea mai multă diplomaţie, aş putea să mi-o fac prietenă, să discutăm, să ne apropiem una de alta. Dar nu, eu sunt cea care greşeşte şi culmea este că îmi dau perfect seama de asta, dar continuu să îi fac fetei viaţa un chin. Mâncarea are ori prea multă ori prea puţină sare, aeriseşte casa întotdeauna când e prea frig sau e prea cald, lenjeria nu e niciodată bine întinsă, apa pentru baie nu e niciodată aşa cum o vreau, inevitabil dă mereu prea mulţi bani la piaţă, consumă curent când se uită la televizorul meu inutil. Cred că o urăsc pe Dora, aşa, fără motiv, doar pentru că e tânără şi cumsecade şi harnică. Un fel de fata moşului care îşi va găsi într-o zi un prinţ şi va pleca în lume cu el, lăsându-mă în întuneric cu o altă Doră, precum un copil orfan înfiat mereu de altă familie. Mereu şi mereu îmi spun că va fi ultima mea răutate, că eu nu sunt aşa, că răutatea incită la răutate şi că eu întreţin acest cerc vicios, pentru că, la rândul ei, Dora se va purta, prin compensaţie, urât cu altcineva care nu e cu nimic vinovat şi tot aşa mai departe.
Uneori, când beau, mi se pare că tot răul din lume începe o dată cu mine. Şi atunci încerc să-mi cer iertare de la Dumnezeu, de la Dora, dar imediat mă gândesc că nu o să mă ia nici unul în serios, cât timp sunt în stare de beţie şi iarăşi îmi promit să fiu bună, atunci când mă voi trezi. Doar că mereu uit de promisiune şi o iau de la capăt cu reproşurile şi cu mofturile. Poate că Dora s-a obişnuit cu mine aşa cum sunt, nici măcar nu ar trebui să-mi pese prea mult, şi dacă aş fi sigură că nu o fac să sufere aş deveni ca prin minune o femeie cumsecade, plină de umor, spirituală, chiar simpatică, i-aş cere să mergem în parc împreună, poate chiar în vizită la Maria, poate că m-aş apuca să învăţ braille şi poate că ar mai fi o mulţime de lucruri interesante de făcut, dar eu nu, eu prefer să beau şi să fiu nesuferită până şi în faţa mea. E o criză pe care ştiu sigur că nu am să o depăşesc niciodată. Nu vreau şi posibil nici măcar să mai pot. Aici este punctul terminus. Mă simt deja dependentă de vin şi de scamatoriile pe care măria sa le descoperă pentru mine de fiecare dată. Cel puţin dacă aş găsi pe undeva un ceas cu cuc, din acela vechi şi cu lanţuri, cu conuri de brad sculptate pe colivie. Nu se mai găsesc nicăieri. Atunci aş putea şti ce oră este, mi-ar fi mai uşor să nu mă rătăcesc între hotarele timpului. Aşa un ceas avea doamna Lunic, un fel de rudă prin alianţă din partea mamei care m-a luat la ea în clasa a V-a să-mi fac mai departe şcoala la oraş. Doamna era o văduvă în vârstă, nu prea încântată să mă ţină şi să aibă grijă de o zgâtie ce îi făcea dezordine şi îi tulbura somnul de după-amiază. O făcea mai mult în amintirea mamei căci eu, una, eram un copil ciudat, o pacoste pe capul ei, de asta mi-am dat repede seama. Dar tata hotărâse asta, eu nu puteam să spun nimic, ar fi fost inutil să mă pun pe bocit că vreau să rămân acasă cu el. Nu-mi plăcea mirosul de muced şi de stătut din casă, din cearceafuri, uneori parcă mă sufocam, îmi lipsea mirosul de acasă, de iarbă crudă, de sânziene, de levănţică şi de regina nopţii. Zgomotele oraşului mă speriau, mă simţeam terorizată de maşini, de lift, de magazine, de oamenii ce mergeau frumos îmbrăcaţi pe stradă, de parcă în fiecare zi ar fi fost duminică şi ei ar fi trebuit să se ducă la biserică. Şcoala nouă în care am păşit mi s-a părut multă vreme un labirint, îmi era frică să nu mă rătăcesc şi să nu mai nimeresc în clasa mea. Dar nu puteam povesti nimănui de spaimele mele, spaime neînsemnate de copil adus de la ţară la oraş, precum un piţigoi prins în laţ şi pus în colivie. Nu mai înţelegeam nimic din ce se întâmplă, profesorii vorbeau atât de savant, eu nu recunoşteam mai nimic, parcă uitasem tot ce am învăţat sau poate că nici nu învăţasem vreodată temeinic, deoarece la sfârşitul primului trimestru eram pe punctul de a rămâne corigentă la matematică şi la limba română. Atunci diriginta a decis să mă mute în bancă cu Maria. Ea era premianta clasei, comandantă de detaşament, cu şnur galben la uniforma ei de pionier şi cu nota zece pe linie. A primit cu mare importanţă sarcină să mă ajute la lecţii. La început nici una din noi nu era prea încântată de situaţie. Eu vedeam în ea o tocilară autoritară, grasă şi urâtă, ea vedea în mine o proastă care nici măcar nu ştie să vorbească bine şi spune „chicior” în loc de picior. Dar asta a fost şansa mea de a mă apropia de Maria, aşa a început prietenia noastră şi, dacă ar fi vreodată să însemn în vreun calendar momentele cruciale în viaţa mea, ei, bine, acela ar fi unul din ele. Probabil că întreaga mea viaţă mi s-a decis atunci, în perioada în care de voie, de nevoie, a trebuit să fim eu şi Maria mai mult împreună decât separat. Mergeam zilnic la ea şi învăţam spre uşurarea gazdei mele. Maria avea o memorie fantastică, reţinea fiecare amănunt, înţelegea imediat totul, eu munceam din greu să ţin pasul cu ea, mintea mea nu cunoscuse până atunci nici un fel de disciplină, totul trebuia reorganizat, până şi tabla înmulţirii. De multe ori o simţeam pe Maria incomodată de inerţia mea, dar nu spunea nimic, repeta cu mine doar ca să fie ea sigură că eu am înţeles sau cel puţin am memorat pe de rost. Şi făcea asta dintr-o generozitate pe care sunt sigură că o avea în fiinţa ei de când s-a născut şi pe care probabil că o moştenise de la părinţi. Oameni cumsecade, care m-au adoptat ca pe o soră a Mariei şi care au insistat să stau la ei în următorii ani, fără vreun interes meschin, pur şi simplu erau mulţumiţi că Maria nu e singură, că are alături pe cineva cu care se înţelege foarte bine. Oare de ce nu au mai avut copii oamenii aceia? Nu ştiu. Tata trimitea de mâncare, trimitea şi bani din leafa lui de funcţionar la primărie, dar îl vedeam tot mai rar, iar părinţii Mariei îmi deveniseră pe zi ce trecea tot mai dragi, deveniseră familia pe care eu nu o cunoscusem până atunci. În vacanţa de vară, Maria venea câteva săptămâni cu mine la ţară, dar nu era acolo în apele ei. Nu-i plăcea să se spele în lighean cu apă rece şi nici mâncarea tatei, dar răbda. De obicei se ducea în livadă cu un braţ de cărţi şi citea de dimineaţă până seara. În fiecare vară aveam o listă lungă de lecturi obligatorii. Maria citea tot, iar eu mă mulţumeam cu povestirile spuse de ea. În schimb, eu eram toată ziua prin păduri, îmi plăcea să iau cu mine un creion şi un bloc de desen şi veneam seara plină de noroi şi de praf şi cu toate foile mâzgălite şi pe o parte şi pe alta spre disperarea tatei care trebuia să facă rost imediat de alt bloc de desen. Curios, deşi mă fascinaseră dintotdeauna culorile, încercam să desenez în alb negru, sugerând lumina în acel mod în care retina mea era impresionată cel mai puternic. Nimeni nu m-a învăţat cum se face asta. Aveam în mine deschis un al treilea ochi care vedea lucruri nevăzute de ceilalţi. Pentru Maria, truda mea părea o pierdere de vreme, nu înţelegea cum pot să irosesc timpul desenând, aşa cum eu nu înţelegeam cum poate ea să stea ore în şir cu nasul într-o carte. S-ar crede că cei cu preocupări comune se înţeleg mai bine. Nicidecum, eu şi Maria, nu se putea să fim mai diferite una de alta, şi cu toate acestea nimic nu ne împiedica să ne iubim una pe alta. Cred că eram fiecare un complement al celeilalte şi poate de aceea ne înţelegeam sau poate că s-a nimerit să fim amândouă suficient de tolerante una cu cealaltă dintr-un banal instinct de autoprotecţie: eu eram ocrotită de ea, asta era vital pentru mine, un pui rătăcit în lumea largă, ea avea faţă de cine să se simtă utilă şi pe cine să protejeze şi asta îi dădea un sentiment de bine pe care în alte circumstanţe nu l-ar fi cunoscut.
După un timp, tata s-a recăsătorit. Pe soţia lui am privit-o în permanenţă ca pe un musafir. Nu i-am spus niciodată mamă şi nici ea nu a insistat. Era educatoarea nou venită în sat. Dintr-o dată casa noastră a început însă să se schimbe, au dat cu var, au pus altfel de flori în faţa casei, chiar şi în casă mirosea altfel, chiar şi tata era altul. La vârsta aceea nu-mi dădeam bine seama ce e schimbat la tata, avea în priviri alte lumini, era mai vesel, chiar şi mie îmi dădea mai multă atenţie, parcă băuse din apa vie. Apoi am realizat că voi avea un frate sau o soră, căci tanti Călina avea o burtă din ce în ce mai mare. I-am spus asta ca pe un mare secret Mariei, da, copiii creşteau în burta mamelor lor, era adevărat, tanti Călina avea un bebeluş în burta ei, nu aveam nici o îndoială căci şi vaca noastră avea burta mare înainte de a aduce pe lume câte un viţeluş. Aici nu mă putea nimeni păcăli. Fratele meu s-a născut iarna, tata trecea atunci mai în fiecare zi în oraş, a adus de băut palincă adevărată din prune şi o jumătate din porcul tăiat, şi doamna Avram, mama Mariei, a pregătit o mulţime de bucate şi cei mari au stat până târziu la masă, îi auzeam din camera noastră cum cântă şi vorbesc şi se bucură, căci încetul cu încetul şi tata devenise unul de-al casei la familia Avram, de parcă toţi ar fi fost prieteni de când se ştiau. Am înţeles că părinţii Mariei aveau să-mi boteze frăţiorul.
Azi lumea este altfel, suntem însinguraţi şi ne înstrăinăm în spatele uşilor noastre închise oricui ar bate în ele. Pe atunci, oamenii comunicau mai uşor, până şi adulţii erau mai deschişi şi mai prietenoşi între ei. Alte vremuri, alte scări de valori, alte trebuinţe umane. Poate grijile acelor zile ne făceau să fim mai solidari între noi. Azi, dacă nu ar fi Dora, nu ar intra în casa mea nimeni zile întregi. Doar Maria vine în fiecare duminică, atunci când Dora are ziua ei liberă. Stăm de vorbă mult, ne povestim, mai bine zis ea îmi povesteşte o mulţime de lucruri, e singura zi când mă simt pentru scurt timp aproape un om normal. Mâncăm împreună în bucătărie, Maria mă ajută, îmi dă totul la mână, ca unui copil mic. După ce pleacă, eu îmi scot sticla de vin şi revin în tărâmul tuturor posibilităţilor, tuturor amăgirilor, indiferentă la gândul că poate pentru mine mâine nu va mai fi nici o zi, nici o noapte.
…La botezul fratelui meu am avut sentimentul că mi se făcea cea mai mare nedreptate din viaţă. Dacă trebuia să boteze un copil, atunci familia Avram pe mine ar fi trebuit să mă boteze, căci eu îi iubeam şi cred că şi ei mă iubeau, aşa ar fi fost corect, doar că eu eram deja botezată. Fratele meu îmi furase acest drept, la el se uita toată lumea, el era centrul pământului, eu eram o nimeni, o rămăşiţă din alte timpuri. Şi atunci m-am rugat la Dumnezeu din răsputeri să îl lase să moară, aşa de mic şi de neputincios nici nu era greu. Îmi doream asta din tot sufletul, voiam ca bebeluşul Călinei să dispară, să nu mai respire, să nu se fi născut pur şi simplu. Poate că răutatea în om este în el dintotdeauna, poate că aşa e şi cu mine, am fost rea de multe ori fără să ştiu de ce. Era o plăcere perversă să fiu rea. Multă vreme nu am putut să mă ating de el, îl găseam urât şi plângăcios şi mirosind a acru şi aşteptam să moară într-o zi, doar îl rugasem pe Dumnezeu! Dar asta, desigur, nu s-a întâmplat, fratele meu creştea încet, mergea de-a buşilea când l-am atins prima oară şi l-am luat în braţe şi i-am spus pe nume: Marcel. Ce nume stupid! Mie îmi spuseseră Magdalena, nume de sfântă, de prinţesă, dar Marcel? Era un nume fără importanţă. Şi asta m-a consolat o vreme şi m-am gândit că tot pe mine tata mă iubeşte cel mai mult, de vreme ce mie îmi dăduse un nume mai frumos.
Eram în ultima clasă de gimnaziu şi diriginta tot ne chestiona la ce liceu vrem să mergem mai departe. Întrebarea fiecărei zile era: ce vrei să te faci în viaţă? Toată lumea ştia. Maria voia să se facă doctor, părinţii ei erau asistenţi şi nu concepeau ca unica lor fiica să nu fie cu o treaptă mai sus ca ei în viaţă. Cei mai mulţi dintre colegii din clasă voiau să se facă profesori sau ingineri. Eu nu ştiam ce vreau. Eu voiam să mă întorc la mine în sat, să am grijă de o gospodărie, de o vacă a mea, să mă mărit într-o zi şi să fac un copil pe care să-l îngrijesc şi să nu mor prea devreme. Dar liceul era obligatoriu, pentru mine aproape hotărâse diriginta că ar fi bine să mă duc la un liceu textil sau la o şcoală profesională, să ajung muncitoare în vreo fabrică din zona industrială a oraşului, căci ce pretenţii puteai să ai de la o fată de la ţară cu note nu prea mari şi pe care o meditează premianta clasei, ca să nu rămână de căruţă şi să scadă procentul de promovabilitate al clasei. Asta era ca şi bătut în cuie până în una din zile, când profesoara de desen a trebuit să organizeze o expoziţie de sfârşit de an şcolar cu desenele cele mai reuşite ale elevilor din şcoală. Ne-a cerut să aducem cele mai frumoase desene pe care le aveam, ca să poată face o selecţie. Ce mirare a avut profesoara noastră când am apărut cu un teanc imens de crochiuri, foi desenate şi pe o parte şi pe alta, majoritatea în creion. Peisaje, chipuri, mâini, animale, fructe, navete spaţiale, blocuri, case, flori, toate de-a valma pe câteva zeci sau poate mai bine de o sută de foi de desen.
– Tu ai făcut astea sau le-ai luat de la cineva?
– Eu le-am făcut, doamna profesoară, pe cuvântul meu că eu le-am desenat!
– Da cine te-a învăţat să desenezi aşa?
– Eu singură!
– Nu se poate, ia acum o foaie albă şi desenează-mi ceva să te văd eu.
– Ce să vă desenez?
– Ce vrei tu.
Nu-mi trecea nimic prin cap în acel moment, dar încetul cu încetul pe hârtie am desenat vaca noastră, cu ochii ei negri şi înţelepţi şi blânzi. Aş fi dorit să o desenez pe mama, dar nu mai aveam pe retina mea nici o impresie cât de vagă, tot ce îmi mai rămăsese erau câteva fotografii la care mă uitam uneori, însă în ele nu era nici pe departe duioşia de care îmi aduceam eu aminte, ci era o femeie care zâmbea unui necunoscut, un zâmbet care nu era provenit din nici un gând sau stare de bine, ci pur şi simplu era o contracţie voluntara a muşchilor feţei ei, nimic altceva. Aşa că întreaga oră am desenat cu tristeţe vaca mea dragă, era suficient să închid o clipă ochii şi când îi deschideam ştiam ce umbre şi ce lumini să pun pe hârtie. Profesoara mi-a luat desenul şi l-a privit îndelung, cred că niciodată nu băgase de seamă până atunci, şi la orele ei desenam frumos, îmi dădea note de opt sau chiar şapte, să nu facă discordanţă prea mare cu restul notelor mele, dar cred că de fapt nu se uita niciodată la ce desenam. Ce să aştepţi de la una care de abia se târâie prin clasă dintr-un an în altul? Iar eu nici măcar nu mă simţeam vreodată nedreptăţită, într-atât de mult mă obişnuisem cu notele mele mici, chiar şi atunci când răspundeam foarte bine la lecţii. Cu toate desenele mele sub braţ, doamna profesoară a plecat atunci precipitat şi probabil s-a dus direct la directoare şi cum-necum, au decis că vor organiza ceva de excepţie, ceva ce nu s-a mai făcut până atunci niciodată în acea şcoală. Au făcut expoziţia în acel an exclusiv doar cu desenele mele. Devenisem peste noapte un talent descoperit şi îndrumat îndeaproape de ilustra profesoara de desen, ea era cea dintâi felicitată, eu nu aveam mari merite, eram descoperirea şi opera ei. Eu ştiam că eram opera lui Dumnezeu dar se pare că nimeni nu îşi aducea atunci aminte de asta. Tata a fost chemat la scoală de îndată şi i s-a propus să mă înscrie la Liceul de Arte unde era o clasă specială de desen. Nu prea înţelegea tata de ce aş face eu aşa ceva, cum aş putea mânca o pâine din desen, dar poate şi pentru orgoliul lui suna mai bine să aibă o fată artistă, decât muncitoare la fabrica de textile. Am trecut cu brio de proba practică, ăsta era criteriul cel mai important, restul obiectelor de examen le-am trecut cu strictul necesar, dar m-am văzut în toamna următoare la un liceu de care nici nu ştiam că există şi, în consecinţă, la care eu nici nu visam să ajung. Maria a intrat la Liceul sanitar printre primii, nici nu era de mirare, cu memoria ei infailibilă. Acum, că eram la şcoli diferite, tata a vrut să mă mute înapoi la doamna Lunic, dar eu l-am implorat să mă lase la familia Avram: la urma urmei devenisem rude. Nici Maria nu voia să se despartă de mine, aveam secretele noastre de fete cărora încep să le crească sânii şi le venise deja ciclul şi se uitau cu coada ochiului după băieţi chipeşi. Într-atât ne învăţasem una cu cealaltă, încât ne întrebam fiecare cum va fi atunci când una din noi se va întâlni cu un băiat şi cealaltă va sta acasă singură. Care urma să fie prima curtată? Cine va merge prima la o întâlnire cu un băiat? Fiecare din noi două speram că ea va fi aleasa.

Joi 9 septembrie

– Buna dimineaţa, doamna Magda.
– Bună, s-a făcut dimineaţa?
– Da, e ora opt şi jumătate. Ce să vă fac la micul dejun?
– Nu vreau nimic. O cafea.
– Nu vă mai fac cafea, nu aveţi voie, o să beţi o cană cu lapte şi atât.
– Nu am băut de multă vreme o cafea adevărată, ce faci tu se numeşte ceai. Hai, deschide un pachet nou şi fă-mi o cafea mică, bună, aromată, ce zici, hai să bem împreună cafeaua azi dimineaţă, vrei?
– Doamna Magda, nici nu mai ştiu cum să mă port cu dumneavoastră, când mă repeziţi, de nu mă văd, când mă invitaţi să bem o cafea.Vă fac o cafea mică dar mai întâi mâncaţi două ouă, să nu fie pe stomacul gol.
– Fie, fă cum vrei.
Niciodată nu am stat prea mult de vorbă cu Dora. Îmi este frică să nu ajung să o îndrăgesc, să mă leg de ea şi apoi ea să plece. Într-o zi tot va pleca, ştiu, are o viaţă de dus în faţă, se va mărita şi va avea nevoile ei, familia ei, viaţa ei, mă va uita sau poate că mă va ţine minte nu pentru ce am fost, ci mai ales pentru ce nu am fost. Mă dau jos din pat, îmi caut papucii, de fapt îi găsesc uşor, făceam asta automat şi pe vremea când vedeam bine, nu mă uitam în jos decât arareori. Mă duc la baie, aşa se cade, trupul meu mai trebuie din când în când curăţat. Am ajuns o epavă, aşa cred. Îmi trec mâinile cu apă călduţă peste faţă. Îmi simt epiderma de consistenţă uşor cartonată, dar fără cicatrici mutilante. Doar ochii mei probabil par neobişnuiţi celor din jur, cu o albeaţă difuză, compactă, stranie, precum a unui extraterestru.
– Dora, aveam undeva nişte cremă, nu o găsesc, mă ajuţi?
– Un moment, rămâneţi acolo că vin într-un minut.
Nimeni nu ştie ce înseamnă un minut de întuneric. Un minut în care nu faci nimic, un minut în care aştepţi. Dar trece. O simt pe Dora păşind pe lângă mine, deschizând un dulap.
– Este aici o cremă pe care scrie hidratantă şi una pe care scrie de noapte, hrănitoare.
Ce idioată! Nu a folosit în viaţa ei o cremă, dar citeşte de pe cutie şi se crede deja specialistă în cosmeticale.
– Dă-mi-le pe amândouă, să le pun la îndemână, cea hidratantă …buuun, şi acum cealaltă, aici.
Deschid prima cutie, recunosc mirosul ei de primăvară, îmi masez faţa, de multă vreme nu am mai simţit senzaţia plăcută de răcoare, parcă până şi tonusul meu e altul dintr-o dată. Era ritualul meu de fiecare dimineaţă, ani şi ani de zile. Pe lângă câte fericiri simple am trecut fără să ştiu…Îmi spăl dinţii. Îmi pieptăn părul, are deja câţiva centimetri buni lungime, e încâlcit, nu am ideie în ce fel ar putea fi aranjat sau măcar tuns. De când mă ştiu, am avut părul lung şi el se răsfira singur pe spate.
– Cum îmi stă părul? Oare nu ar trebui să îl spăl niţel, aş pune puţin balsam sau spumă, să îl îmblânzesc. Cred că-mi stă îngrozitor.
– Vă ajut să-l spălaţi, dar mai întâi lăsaţi-mă pe mine să vi-l pieptăn. Şi nu e adevărat că vă stă îngrozitor. Sunteţi o femeie frumoasă. Ce nu ar da altele să fie aşa frumoase ca dumneavoastră!
– Tu cum arăţi?
– Eu? Eu arăt ca o sperietoare. De ce credeţi că nu m-am măritat şi acuşi fac treizeci de ani!
Oare de ce nu mă miră să aud asta? Nu se putea o combinaţie mai potrivită între prostie, incultură şi urâţenie. Poate că nu e chiar o pocitanie dar ea aşa se vede şi sfârşeşte prin a fi până la urmă. Se raportează la ce văd bărbaţii în ea. Ce greşeală! E prinsă în propria capcană a existenţei ei înguste şi fără nici o perspectivă. Nici nu vrea să se schimbe, nu vrea să înveţe nimic de la nimeni. Are în ea o suficienţă malefică şi stupidă care o va devora în curând şi o va arunca în braţele mediocrităţii fără putinţă de salvare. Nici măcar nu merită să-mi bat capul cu ea, nu va înţelege nimic şi va sfârşi prin a mă urî şi mai mult. Cu oameni ca ea e bine să stai deoparte şi să îi laşi să-şi asume existenţa lor de nimic. Unii oamenei nu se pot schimba. Nu Dora.
– Lasă, exagerezi, nu cred că eşti o sperietoare. Ţi se pare ţie. O să te iubească cineva. Ai o mulţime de calităţi, eşti o gospodină bună şi răbdătoare, o să fie unul să le vadă.
– Nu cred, dacă nu a fost până acuma, slabe speranţe. A trecut vremea. Şi apoi unde şi când să mai cunosc pe careva dacă toată ziua stau aici cu dumneavoastră?
– Chiar nu ai nici un prieten?
– Nu am.
Aş vrea să spun că îmi pare rău dar de fapt mă bucur, mă bucur că nu are prieten şi aşa stă cu mine mai mult timp. Nu ştiu ce-mi veni azi să o întreb. Niciodată nu m-a interesat prea mult cine este Dora. Pentru mine va fi doar o servitoare. O plătesc ca să mă suporte, nu am de ce să-i fac favoruri. Dar e destul de proastă ca să nu-şi dea seama e asta. O duc uşor cu vorba de ici colo precum duci un animal la păscut. Prinde orice momeală cu o inconştienţă rară.
– Cred că aţi fost foarte iubită, cred că i-aţi înnebunit pe bărbaţi când eraţi de vârsta mea.
– Poate, cred că da. Da’ ce mai contează acum?
– Măcar aveţi la ce să vă gândiţi, aveţi de ce să vă aduceţi aminte. Eu nici măcar de asta nu o să am parte la pensie.
– Ştii că în liceu am fost „miss boboc”?
– Oau, cum a fost?
– Nu ai să mă crezi, am fost “miss boboc” dar nu pot să-ţi explic de ce anume şi cum de tocmai eu. Am făcut liceul de artă. Nu eram decît trei clase, două de muzică şi una de desen. A fost totuşi ceva nemaipomenit pentru mine la vremea aceea. Mi-a dat curaj. Parcă nici nu mi s-a întâmplat mie totul. Gândeşte-te, aveam nici cinsprezece ani, habar nu aveam să mă port, purtam o rochie de împrumut de la Maria, care avusese balul bobocilor cu o săptămână mai devreme decât noi, la liceul sanitar. Nici măcar nu ştiam să dansez bine, norocul meu că nu se dansa tango sau vals şi puteai să stai în cerc şi să dai puţin din mâini sau din picioare şi cu asta se termina tot. La sfârşit am fost chemate pe podium trei fete şi juriul ne-a pus mai multe întrebări. Îmi amintesc, prima era despre crezul nostru de a trăi.
– Şi ce aţi răspuns?
– Eh, ştii ce am spus? Că familia ta este locul unde eşti iubit, nu ştiu ce mi-a venit să zic atunci asta, cred că citisem pe undeva şi mă impresionase, nu aveam eu chiar aşa multă minte pe vremea aia. Celelalte au zis ceva de genul trăieşte-ţi clipa. Nu mai ţin minte, e chiar o veşnicie de atunci.
– Şi cu răspunsul ăsta aţi luat premiul de miss?
– Nu, cred că eram într-adevăr drăguţă, iar naivitatea a fost luată drept originalitate. Au mai fost nişte întrebări, despre culori, despre prieteni, una era despre floarea preferată. Eu am spus că îmi place floarea-soarelui şi toţi au râs şi mie aproape că-mi venea să plâng şi să fug de acolo. Cred că de multe ori în viaţă am câştigat tocmai datorită inconştienţei mele, ce ironie! Îţi dai seama, trebuia să fi spus crinul sau trandafirul, eu am zis floarea-soarelui. Dar sunt convinsă că nimeni din cei prezenţi acolo nu s-a uitat niciodată cu atenţie la o floarea-soarelui sau nimănui nu i-a trecut prin minte să o considere floare sau frumoasă. Cred că mi-au dat atunci premiul pentru că i-am scos din plictiseală pe profesorii din juriu şi pentru părul meu rebel căci în rest nu prea aveai ce vedea la mine. Nu e mare scofala, nu e nici un merit, aşa că nu trebuie să fii invidioasă pe fetele “miss boboc”. Acum chiar nu mai contează astea pentru mine, înţelegi şi tu de ce.
– Hai să mâncaţi. V-am făcut şi cafeaua.
Mănânc cele două ochiuri cu noduri, ştiu că nu primesc altfel cafeaua. Ce ciudat, să ajung să fac frumos pentru o cafea! Şi încă în faţa cui! Nu pricep de ce se chinuie cei din jurul meu să-mi interzică o mulţime de lucruri care ar putea să-mi scurteze viaţa. În definitiv, e vorba de viaţa mea, nu a lor, eu sunt o povară acum pentru toţi, ce-or fi vrut de la mine nu ştiu, nici o pagubă dacă mor chiar azi. Un infirm mai puţin pentru ei, o grijă în minus. Şi dincolo va fi tot întuneric şi tot singură o să fiu, nu văd care este diferenţa între a fi vie şi a fi moartă, eu oricum sunt pe jumătate moartă. Încă un pas şi sunt dincolo. Dora tace, cred că îşi bea şi ea cafeaua şi-şi mestecă gândurile. Mă irită ideea că femeia asta mă invidiază pentru ce am fost odată şi nu are pic de milă …milă, ce cuvânt! Nu, nu-mi trebuie mila nimănui, mai degrabă îmi trebuie doza mea zilnică de vin. Iar începe scandalul, iar trebuie să ameninţ, să insist, de parcă aş bea din banii ei. În definitiv, ce-i pasă ei ce fac eu, de vreme ce o las în pace să se uite la telenovelele ei preferate fără să comentez nimic? Oricum ar fi, trebuie să am răbdare până spre amiază. O să stau în fotoliul meu şi o să aştept. O să număr maşinile care trec pe stradă. O să aud paşii trecătorilor. O să învăţ limba portugheză. Sau bicotomană….ştiu, nu există aşa ceva, dar am să o inventez eu.

Vineri 1 octombrie

– Dora…
– Nu, ştiu ce vreţi, dar gata, azi nu mă mai duc în oraş.
– Dora, te rog eu mult, de ce nu mă înţelegi…ştii bine că după ce-mi cumperi vin te las în pace. Ce-ţi pasă ţie!?
– Dacă aude doamna doctor mă spânzură, nu, mă omoară încet, în chinuri.
– Nu te spânzură şi nu te omoară nimeni şi nu are cum să afle. Hai, te rog eu mult, nu ştiu ce să fac altceva, tu măcar ai treabă, te uiţi la telenovelele tale, diseară iei un maxi-taxi şi mergi la ai tăi, în satul tău, eu ce fac aici? Stau şi iar stau şi nici măcar nu aştept ceva. Pentru mine e finalul. Hai, fie-ţi milă de mine, nu fi rea!
Nici eu nu mai suport ceea ce spun. Nu mai suport să cerşesc. Asta sunt acum, o cerşetoare de ultimă speţă, o şantajistă. Mă prefac în fiecare zi că sunt vie, comunic, îi povestesc Dorei de una, de alta, să-i dau senzaţia că mi-ar păsa de ceva, că am memorie, că am gânduri. Oh, dacă aş avea un câine dresat l-aş trimite pe el cu coşul la cumpărături şi el nu ar comenta şi m-ar şi iubi. Dora nu mă iubeşte, ea îşi protejează simbria ei, e oricum mai bine decât muncind pământul, dacă eu mor, cine ştie unde va trebui să plece! Sau măcar dacă aş avea curajul să ies din casă, cu baston alb. Am văzut de atâtea ori pe străzi orbi descurcându-se singuri. Mi se părea că o fac în cel mai firesc mod. Eu nu aş putea asta. E peste puterile mele. Dar azi Dora nu s-a mai lăsat păcălită de poveştile mele cu nostalgii din vremuri de demult. Trebuie să plusez.
– Dora, te las să-ţi alegi din dulapul meu ce vrei tu, ia ce vrei tu de îmbrăcat de acolo, dar du-te şi-mi cumpără un vin bun, ce naiba, nici măcar atâta lucru nu pot să am? Hai du-te la piaţă! Mi s-a făcut poftă de o tocană de toamnă. Cu mult morcov, cu vinete şi cu gogonele. Poate mai găseşti ceva, dacă te duci acum, cine ştie. Uite, dacă te duci, promit să nu-ţi mai zic niciodată nimic. Uite, de mâine nu mai beau, dar azi nu pot fără. Numai azi. Numai un pahar. Te rog! Te implor!
Simt că încep să cuceresc teren. De fiecare dată câştig. Nu înţeleg de ce Dora nu-şi dă seama că e inutil să se împotrivească. Poate că îşi dă bine seama, dar îi place să mă chinuie aşa cum o chinui şi eu. Îi face plăcere să mă vadă cerşind bunăvoinţa ei. Aşa se simte confortabil, e şi ea superioară cuiva, cineva a ajuns la cheremul ei! Ce nesuferită femeie! O aud cum foşneşte câteva pungi, se încalţă, îşi pune pe ea haina de piele sau ce o fi îmbrăcat ea azi. Deci se duce până la urmă!
– Să nu stai mult!
– Nu, doamnă.
Nimic nu mă înfurie mai tare decât să rămân singură. Toată viaţa mea am tot fost cu cineva, iar, când nu eram cu cineva, îmi găseam câte ceva de făcut, ceva ce îmi ocupa mâinile, gândurile. Eram atentă la orice din jurul meu, mintea mea prelucra tot ce venea din exterior cu atenţie şi curiozitate, întotdeauna sunetele şi imaginile m-au ancorat în viaţă. Acum nu mai am nimic din asta. Trebuie să mă suport pe mine însămi, cu asta nu m-am obişnuit încă. E greu. Viaţa mea a fost mereu cu, prin, alături de cineva. Acum nu a mai rămas nimeni. Sunt numai eu cu Dumnezeu, ca atunci când m-am născut întâia oară. Doamne, oare în rotiţele pe care le tot învârţi unde m-ai aşezat atunci când m-ai zămislit, să nu-mi pot găsi liniştea niciodată? Nu înţeleg de ce m-ai ales tocmai pe mine, pe mine care nu am nimic special faţă de ceilalţi muritori de rând? Unde mi-ai găsit tu rostul ca eu să trebuiască să-i văd pe cei dragi mie cum se tot duc, iar eu rămân din ce în ce mai singură şi mai neputincioasă în urma lor? Cum de ai pus în mine atâta putere ca eu să le suport, să le trăiesc plecarea? Şi nu mi-ai dat şi putinţa de a schimba ceva din toate astea? Nu este durere mai mare decât să îmbătrâneşti, să devii parcă nemuritor şi la ce folos nemurirea, dacă ea nu-ţi aduce decât suferinţă? Dar nu sunt nemuritoare, nimeni făcut din lut nu este cu adevărat nemuritor, e ceva relativ, e ca şi cum, mergând cu trenul, vezi că din loc în loc mai coboară câte cineva până nu mai rămâne nimeni din cei cunoscuţi să-ţi fie aproape. Poate că Tu vrei să rămâi cu mine în cele din urmă şi să-mi şopteşti la ureche secretul vieţii şi al morţii deopotrivă, secret pe care oricum nu voi mai avea cui să-l spun. Nu ştiu ce planuri ai Tu cu mine, Doamne, ştiu doar că vrei să-mi spui ceva şi pentru asta nu m-ai lăsat să mor, mi-ai luat doar vederea, să nu mă mai uit în jur şi să mă uit doar la Tine, dar eu tot nu reuşesc încă să-ţi înţeleg tainele. Nu am pe cine întreba, ceea ce vrei să înţeleg Tu ai scris în mine, în sufletul meu, dar ai scris cifrat şi de multă vreme tot încerc să găsesc cheia magică cu care să-ti citesc mesajul. Am căutat ani de zile unde m-am priceput eu mai bine: în cărţi, în biserici, în rugăciune, în meditaţie, în somn, în iubire, în muncă, dar niciodată nu mi s-a deschis calea până la capăt, să pot vedea dincolo. Acum te caut poate şi în băutură. E al naibii de bine şi de uşor, deşi nici aici nu pare că exişti. Uite, peste tot te caut, să nu îmi reproşezi la judecata de apoi că nu am perseverat! Tot ceea ce ştiu este că Tu vrei să-mi vorbeşti şi că eu încă nu ştiu cum să-Ţi ascult glasul, aproape că am obosit, oasele mă dor, multe lucruri se şterg spălate de apa uitării, iar Tu încă mă mai ţii pe pământ, mai speri că eu nu o să mă las doborâtă de deznădejde şi într-o bună zi voi vedea totul limpede într-o simplitate dezarmantă, poate mirată că am ales mereu calea cea mai lungă până la Tine.
În copilărie am fost cel mai aproape de Tine, Doamne. Tu îmi dăruiai tot ceea ce sufletul meu îşi dorea, erai aproape de mine întotdeauna, ştiam că eşti pretutindeni în jurul meu, doar că erai nevăzut şi neauzit, dar existai şi-mi influenţai toată existenţa. Simţeam asta toate prin toţi porii. Erai în aerul pe care îl respiram. În apa pe care o beam. Apoi te-am pierdut sau poate chiar Tu m-ai lăsat o vreme departe de Tine, ca să vezi cine aş fi eu însămi abandonată pe tărâmul unde totul e posibil. Mi-ai scos în cale toate bucuriile şi toate dezamăgirile, rând pe rând, să le cunosc ca şi cum aş intra în Disneyland şi mi-ar fi permis să mă urc în toate maşinăriile şi să poftesc din toate dulciurile. O vreme pe gratis, până prind gustul, până mi se pare că eu sunt stăpâna tuturor lucrurilor, sentimentelor, anotimpurilor, timpurilor. De ce te joci cu sufletele noastre, Dumnezeule a tuturor bunelor şi relelor? Într-o zi, poate amuzat de infatuarea mea de om, ai stins toate luminile, m-ai lăsat în beznă, dezorientată, ruşinată de nesăbuinţa mea. Acum mi-am adus aminte că exişti, dar mi-e ruşine să Te strig. Între timp m-ai învăţat ce însemnă orgoliul. Şi, ca o veritabilă boală, orgoliul mă face să cred că mă pot descurca şi singură. Nu mă descurc deloc, precum vezi, Dumnezeule, stau şi aştept să vină Dora şi să beau şi nu mai vreau să fac nimic altceva, puţin îmi pasă că sufletul meu că e pierdut. Nu mă iubeşte nimeni, la ce bun să mai trăiesc dacă fericire nu mai am nici de oferit, nici de primit. Te simt, Doamne, de parcă ai sta şi m-ai pândi să vezi ce fac. Dar eu nu mai fac nimic, nu mai vreau nimic, nu mai valorez nimic, nu ştiu de ce nu mă iei odată de aici! Mi-ai dat la naştere un har, un talent, şi nu am făcut din el nimic. Mi-ai dat un trup sănătos şi nu am ştiut niciodată să preţuiesc asta. M-ai făcut femeie şi nu am fost în stare nici măcar să nasc un copil. M-ai făcut frumoasă şi din cauza nesăbuinţei mele am risipit totul. Măcar de aş fi fost proastă. Nu, ar fi fost prea simplu, aşa că Tu mi-ai dat o inteligenţă unică şi o intuiţie sclipitoare. Am avut în jurul meu o mulţime de femei ce nu au avut nici pe jumătate din ce mi-ai dăruit, Doamne, şi acum sunt mult mai departe decât mine cu viaţa lor, sunt fericite sau cel puţin împăcate cu ele.
Atunci, în liceu, cu mulţi ani în urmă, am realizat foarte bine ceea ce sunt şi cum sunt. Atunci, în acei ani, am fost pe creasta valului. Am descoperit treptat că sunt deosebită de cei din jur şi că tocmai asta mă face să fiu specială. Că e foarte important să fii tu însăţi, să nu te laşi intimidată de corsete impuse de modă, de tradiţie, de morală. Şi asta nu ca să fiu originală de dragul originalităţii, ci pentru că altfel nu aş fi putut să fiu cu adevărat creativă. Adică artistă cu esenţă. Iar a fi creativă era pentru mine cel mai important lucru. In liceu mi-am dat seama că nu eram limitată intelectual, aşa cum ar fi zis mulţi profesori din gimnaziu, cum credea poate chiar şi tata sau Maria, pur şi simplu nu reuşisem până atunci să fiu interesată de ceva cu tot sufletul. Or, în liceu am descoperit că pot face faţă oricărei provocări, dacă ceva mă interesează cu adevărat. Curiozitatea mea era dublată de o dorinţă teribilă de a şti lucruri interesante despre istoria artei, despre tehnică, despre simbolistică. Pornisem fără nici un handicap în anul întâi, desenam cu talent şi cu originalitate tocmai datorită lipsei mele totale de instruire care îi punea în încurcătură chiar şi pe profesori. Mintea mea funcţiona limpede, neobosită de cifre şi date ce dintotdeauna mie mi s-au părut inutile, aşa că la finele anului întâi eram cotată la superlativ. Maria era cumva intrigată de schimbarea de situaţie, în fiecare zi stătea şi învăţa până seara târziu, eu răsfoiam câte o carte, adeseori mă pasiona câte ceva atât de mult, încât mergeam şi căutam prin bibliotecă, uitând de celelalte materii cu desăvârşire. Maria era îngrijorată, mă scăpase de sub controlul ei, nu mai avea cine să mă asculte, eram după un program de voie, pe care ea nu-l mai putea monitoriza. Era sigură că mă voi pierde, că voi cădea la fund. Dar nu, tocmai desprinderea de Maria a fost momentul în care am fost nevoită să gândesc şi să mă descurc şi se pare că mintea mea, eliberată de o mulţime de lucruri inutile, acum era dispusă să aştearnă lucruri noi şi interesante înăuntrul ei, aşa cum scrii totul de la capăt pe o coală albă.
Atunci a fost o perioadă când mereu ne invidiam una pe alta pentru câte ceva. În anul întâi mergeam pe la ceaiuri sau discoteci ori de câte ori eram invitate. Părinţii Mariei ne lăsau, ştiau că suntem cuminţi, că nu fumăm şi că venim devreme acasă. Doar că acolo pe Maria nu o invita mai nimeni să danseze. La mine, în schimb, aproape că se înghesuiau să mă ceară la dans, ba mai mult, ne pricopseam şi cu câte cineva dispus să ne conducă până acasă. Maria numai nu izbucnea în plâns la întoarcere. Îmi amintesc şi acum glasul ei tremurat sau tăcerea încordată mereu din acelaşi motiv: probabil că eu voi avea prima întâlnire adevărată, iar la ea nu se va uita nimeni. Aşa şi a fost. Mă îndrăgostisem nebuneşte de un coleg de la vioară cu doi ani mai mare. Sorin era nespus de frumos şi de sensibil. Mă conducea zilnic până în faţa blocului şi pleca repede, nu cumva să dea de bănuit vecinilor. Ştiam că dacă află părinţii Mariei de relaţia noastră, sigur mă vor ţine din scurt şi va trebui să dau socoteală pentru fiecare minut lipsit din casă. Maria ştia de noi doi, cred că şi ea era îndrăgostită de Sorin, oare cărei fete nu i-ar fi plăcut de el? Dar el mă iubea numai pe mine, eu eram câştigătoarea marelui loz. Ieşeam şi ne plimbam prin parc sau o luam pe şoseaua de centură a oraşului, uneori ajungeam chiar prin cimitir, departe de priviri indiscrete. Era acolo o bisericuţă părăsită din lemn în care intram uneori cu frică. Îi spuneam, nu ştiu de ce, biserica cu fluturi. Intram ţinându-ne de mână, uneori el mă săruta, iar mie îmi plăcea şi nici prin cap nu-mi trecea să mă desprind prea curând de lângă el. Tu ne vedeai, Doamne, de acolo, de sus, ne ştiai iubirea şi gândurile şi fiorul dintâi. Spune-mi, Doamne, că nu am făcut nici un păcat atunci. Sorin avea mâini fine, cu degete lungi, avea un păr negru şi lucios precum coama cailor sălbatici, aşa mi se părea mie deşi nu văzusem niciodată vreun cal sălbatic. Visa să ajungă solist, să facă turnee internaţionale, să culeagă aplauze din lumea largă. Pe vremea aceea performanţa în sport şi în artă era cam singura calea a muritorului de rând să iasă, să vadă. Părinţii lui, profesori amândoi, îl susţineau în permanenţă. Avea o mamă foarte vigilentă, căci Sorin al ei era la o vârstă periculoasă, zicea ea, şi fetele i-ar putea distruge cariera. Aşa că întâlnirile noastre trebuia ţinute secrete din foarte multe motive. Iar biserica cu fluturi ne ocrotea. Poate că asta sporea şi mai tare misterul şi farmecul iubirii noastre.
Vara eu stăteam la ţară cu tata, cu Marcel, care avea vreo patru sau cinci anişori şi cu tanti Călina care se transforma în acea perioadă din an într-o ţărancă adevărată, cu basma pe cap, cu pestelcă, cu mâini muncite, cu faţa arsă de soare. Trebăluia de dimineaţa până seara prin gospodărie, mergea la prăşit, iar eu aveam grijă de frate-meu, pe care acum nu-l mai uram ca la început, acum era ca orice copil, nu prea zgâtios, şi de aceea poate mi se părea drăgălaş. Îl luam cu mine în livadă, el cu jucăriile lui, eu cu creioanele mele. Visam să ajung şi eu o mare artistă, să am o expoziţie personală adevărată, să mă cunoască lumea întreagă, să mă impun ca stil şi ca mesaj. Da, visam, asta era permis: eu şi Sorin vom deveni o pereche de mari artişti care va cuceri întreaga lume într-o bună zi. El, Sorin, pleca cu maică-sa în fiecare an la câte un concurs internaţional, era o adevărată luptă pentru asta, aveai nevoie de zeci de hârtii şi de aprobări, de confirmări, era un război psihologic care ar fi descurajat pe oricine, dar nu pe părinţii lui Sorin. Ei ştiau precis ce viitor vor pentru unicul lor fiu, economiseau leu cu leu, dădeau meditaţii pe bani şi probabil renunţau la multe, multe altele pentru fiecare plecare peste hotare. Dar erau concursuri oficiale şi securitatea nu spunea nimic. Toamna, când ne revedeam, el avea de povestit o mulţime de lucruri, văzuse la vremea aceea Viena şi Parisul iar la ultimul festival de la Veneţia primise chiar un trofeu.
– Cum e la Veneţia, chiar aşa, e apă peste tot?
– E straniu. Am ajuns acolo cu trenul. Imaginează-ţi ce surpriză a fost să văd că după ce trec de peron şi ies din gară ajung la Canale Grande care este ca un râu de-al nostru, aşa de mare este. Acolo circuli cu vaporetto, un fel de tramvai pe apă, cu staţii în care cobori şi mergi apoi din nou pe trotuar. Nu e numai apă la Veneţia, dacă aşa crezi. Sunt şi străzi. Lasă, într-o bună zi o să mergem acolo împreună, să vezi, să pictezi.
Niciodată nu-mi putea aduce nimic de pe unde călătorea. Doar fotografii alb-negru. Nu avea niciodată banii lui, maică-sa decidea totul. Dar mie nici nu-mi păsa de asta, cred că nici nu era important pentru mine asta, eu eram foarte îndrăgostită şi foarte mândră de iubitul meu. Maria suferea, o vedeam. Aparent se bucura pentru mine şi de abia aştepta să-i mai povestesc despre Sorin, dar ea era singură, nici un băiat nu îi dădea atenţie. Începuse atunci să ţină o cură de slăbire îngrozitoare, nu mânca mai nimic, arunca pachetul cu mâncare pregătit de doamna Avram zilnic pentru şcoală. Seara, după ce luam cu toţii cina, ea se închidea în baie şi îşi băga degetele în gât până vărsa tot. Într-o lună de zile abia se putea ţine pe picioare. Au dus-o la doctori, i-au făcut analize, au îndopat-o cu vitamine şi fier, dar degeaba. Eu bănuiam cauza răului ei, dar nu puteam să îndrept nimic, nu puteam eu să schimb viaţa nimănui. Atunci am realizat că Maria e o urâţică grasă, la care nu se uită nimeni şi m-am simţit cumplit de vinovată că eu sunt suplă, frumoasă, şi că am un prieten care mă iubeşte. Au cerut în cele din urmă şi sfatul unui psihiatru, dar nici el nu a reuşit să rezolve problema Mariei. Totul s-a sfârşit la fel de brusc, aşa cum a început, atunci când în anul trei de liceu eu am rămas singură, Sorin reuşise la Conservator în Bucureşti, iar Maria se împrietenise cu Vlad, un coleg din ultimul an de la liceul sanitar.
Cât de mult conta la acea vârstă un an şi cât de mult îţi putea schimba viaţa viitoare! Acum, un an s-a devalorizat, anii trec unii după alţii fără să se deosebească prin nimic, totul e prins într-un torent uriaş, timpul şi materia de-a valma, parcă ne-ar sufoca, ne-ar mistui. Sorin nu făcuse armata, maică-sa se ocupase de toate. Firea lui sensibilă, de artist, ar fi avut de suferit! Era student în Bucureşti, prins de marele oraş ca într-o capcană, îmi scria ades, eu îi răspundeam, dar de văzut ne vedeam foarte rar. Nici măcar în vacanţe nu ne puteam vedea, căci el venea la vremea când eu tocmai plecam la ţară, la ai mei. Mi-a scris într-una din scrisori că vrea tare mult să vin în Bucureşti, că îmi trimite el bani de tren, doar eu să găsesc o portiţă să pot pleca. Eram în ultimul an de liceu. Şi azi îmi pare rău că nu am avut atunci curaj. Îmi era frică să mint, îmi era frică să merg singură cu trenul, îmi era frică să nu mă rătăcesc într-un oraş aşa de mare, îmi era frică de mine, de faptul că ar fi trebuit să stau o noapte la gazda lui şi să dorm în pat cu Sorin, sau cel puţin în aceeaşi încăpere. Nu eram sigură că nu aş fi cedat tentaţiei de face dragoste cu el, de parcă asta ar fi însemnat însăşi condamnarea mea la moarte. Şi azi îmi pare rău că nu am avut atunci acel curaj, că nu eram molipsită de nebunia tuturor adolescenţilor îndrăgostiţi, că nu m-am dus la el, să fiu a lui atunci. Inima mea îşi dorea asta, trupul meu fremăta de dorinţă şi totuşi nu am putut. Ţărăncuţa din mine era încă o sfioasă. Eu aşteptam să facem nunta, să fiu mireasa lui şi să merg virgină la altar. În următoarea vară a plecat singur la Viena, la un concurs de interpretare. A luat locul întâi şi o bursă de studiu pentru doi ani, premiu. A rămas acolo, nu s-a mai întors în ţară. A fost angajat mai târziu la Filarmonica din Viena, s-a căsătorit cu o violoncelistă, aveau doi copii, ştiam asta pentru că într-un mic oraş se ştie orice, afli totul chiar dacă nu vrei. Dar Sorin al meu rămăsese la fel de frumos, de suplu, de maiestuos, avea un aer fericit, împăcat, calm, detaşat. S-a întors în ţară după revoluţie să-şi vadă părinţii. L-am văzut de departe pe stradă, mai mult ca sigur şi el mă văzuse, părul meu era ca un magnet, era imposibil să nu mă fi văzut şi el, nu puteam evita întâlnirea, dar nici măcar nu-mi doream să o evit chiar dacă era ceva dureros. Mereu m-am tot întrebat cu cine s-a căsătorit şi cum o duce. Era singura dorinţă pe care o mai aveam legată de el. Devenise bărbatul altei femei.
– Magda, ce bine îmi pare să te întâlnesc.
In ochi i-am văzut două luminiţe, se bucura, cred că i-ar fi părut rău să plece fără să mă vadă, cred că voia să ştie doar dacă sunt bine şi cum mai arăt după atâţia ani. Nu mă mai iubea de multă vreme, de asta eram sigură, dar întâlnirea cu mine l-a bucurat. Multe lucruri nu se spun, se percep, plutesc în aer.
– Ce surpriză, te-ai întors în oraş.
– Doar câteva zile stau. Să ţi-o prezint pe soţia mea, Ingrid.
Soţia lui nu ştia româneşte, aşa că el a tradus şi ea mi-a întins jovial mâna în semn de: „bună, îmi pare bine”. Am privit-o, dar nu am văzut-o, deşi ochiul meu era obişnuit să vadă. Mi-a rămas în memorie doar aerul ei de detaşare, privirea liniştită, şi nimic care să trădeze dacă este sau nu fericită. Cred că i-a spus despre mine că sunt o fostă colegă de liceu şi atât. Atât şi rămăsesem. Copiii, doi băieţi, puţin cam plictisiţi sau poate doar obosiţi, frumoşi amândoi, semănau cu el, adolescentul de odinioară, dureros de mult.
Dora s-a întors. Am auzit paşii ei încă de pe hol, nu m-am gândit până acum niciodată că fiecare are altfel de a păşi după cum are fiecare vocea sa. E ca o amprentă auditivă. De când nu văd, am început să aud mult mai atentă şi îmi dau seama că viaţa noastră are o infinitate de amănunte pe lângă care trecem, care se diluează, creierul este obosit de prea multe informaţii vizuale, nu poate procesa tot. Ar trebui să aud acum cheia în uşă, da, e Dora.
– M-am întors. Vedeţi? Nu am stat mult! E frig afară, a început să bată vântul.
– Dacă era cald şi frumos probabil că îţi găseai tu mai multe de făcut. Noroc de vreme, că ai venit repede.
– Tare vă place să răstălmăciţi fiecare cuvânt. Mi-aţi promis că dacă vă cumpăr vin o să mă lăsaţi în pace. Data viitoare nu mă mai păcăliţi. Să trimiteţi pe cine ştiţi să vă ia de băut, eu nu mai mă duc!
– Acu te-ai făcut şi obraznică! Tu să nu mă ameninţi pe mine, auzi? Să-ţi vezi de lungul nasului!
Stau în fotoliul meu preferat, cel de lângă geam. Se aude doar vântul în geamuri. O aştept pe Dora cu sticla şi cu un pahar. Întârzie în bucătărie şi nu ştiu de ce. Dar aştept fără să spun nimic, deşi numai gândul că în bucătărie e tot ce îmi doresc mă face să mă înfior de nerăbdare. Ca altădată, înainte de a face dragoste, când mă băgam încet sub pled, ştiind ce va urma să se întâmple. În sfârşit, o aud pe Dora, pune sticla pe masă şi paharul. Îmi toarnă, plictisită şi tăcută. Cred că am ofensat-o, poate chiar plânge. Aş vrea să spun ceva, că îmi pare rău, dar tac. O să treacă de la sine, mâine o să uite, prea multe politeţuri vrea şi fata asta de la mine.
– E roşu sau alb?
– E roşu.
Vocea îi este tremurată. A plâns, aşa cum am bănuit.
– Ce scrie pe etichetă?
– Lacrima lui Ovidiu.
Ovidiu, desigur, o fi vărsat şi el lacrimi la timpul lui, ca şi Dora. Dar mai mult ca sigur că a băut şi el zdravăn cot la cot cu dacii barbari, că doar nu se putea fără. Oare am fost dintotdeauna aşa de trişti, încât a trebuit să ne înveselim cu vin? Oare am fost aşa de oropsiţi, încât a fost nevoie de băutură ca să ne uităm necazurile? Dintotdeauna pe pământul nostru s-a băut. De ce aş face eu excepţie? E ceva genetic, mai mult ca sigur! Nu e de la părinţii mei, ci e o genă comună tuturor celor de pe aici. Bine selecţionată de milenii. Abstinenţii au murit precoce de boli, griji şi disperare. Beţivii au supravieţuit într-o inconştienţă protectoare. Se spune că au Dumnezeul lor care îi ocroteşte. Mi se pare corect! Cineva trebuie să le poarte de grijă celor care nu sunt în stare. Poate că aşa, cu mintea-mi tulbure şi pe jumătate amorţită, Dumnezeu se va uita la mine şi mă va ocroti la nesfârşit. Îmi înmoi buzele în pahar. Bun de tot. Cam prea dulce. Ţin pe cerul gurii câteva picături. Îi simt aroma. E Lacrima lui Ovidiu. Merită. O să ţin minte pentru când termin toate soiurile şi o să o iau de la capăt! Numai din ăsta o să beau atunci. Dacă nu găsesc altceva mai bun între timp. O aud pe Dora smiorcăindu-se în bucătărie. Prea sensibilă fata asta. Patologic de sensibilă. Ar trebui s-o împac în vreun fel. Mă duc la ea.
– Dora, acum de ce plângi?
– Nu plâng, doamnă.
– Ba te aud că plângi. Ştii ceva? Nu ai decât să plângi cât vrei tu, dar dacă tu plângi atunci eu ce ar trebui să fac? Să-mi dau foc, să mă evaporez? Asta e viaţa, dragă, nu se poartă nimeni cu mănuşi, nu dormi în puf. Obişnuieşte-te!
– Dar măcar aţi putea să-mi mulţumiţi uneori şi să vorbiţi frumos. Fac pentru dumneavoastră atâtea şi nu sunteţi niciodată mulţumită de mine!
Asta-i bună. Plânge degeaba, cum am bănuit. E o nevrotică. I-aş da o pereche bună de palme, să aibă motiv de plâns. Aş da în ea cu pumnii şi cu picioarele, aş snopi-o în bătaie. Cred că asta m-ar răcori. Nu o înţeleg şi pace. O să-i treacă. Toate trec. Mâine o să încerc să mă port mai frumos cu ea. Şi azi am încercat dar nu am putut. În definitiv ori vorbesc frumos, ori spun vorbe de ocară, aceeaşi gură o deschid. Oare aşa cinică am fost mereu? Desigur, nu. Sunt un monstru uman. Nu-mi place ceea ce sunt, ceea ce am devenit, dar nici nu mă pot schimba. Pur şi simplu până şi eu singură mă detest. Poate că am început să înnebunesc dar încă nimeni nu realizează asta. Vor descoperi ei într-o bună zi şi mă vor interna la ospiciu. Azi nu mai am altceva de făcut decât să mă scufund în tăcere, să-mi mângâi gâtlejul cu lacrima lui Ovidiu şi să respir, ca să trăiesc până mâine. Să aştept să mai treacă o zi şi încă una, toate la fel, gemene, insuportabile în monotonia lor…

Duminică 24 octombrie

Stau în pat de ceva vreme, nu-mi dau seama cât e ceasul, dar tramvaiele circulă, înseamnă că e trecut de ora cinci. Se aude ploaia bătând în geam. Azi e duminică. Dora e liberă. Se duce la biserică, în satul ei. O să vină însă Maria pe la prânz. Parcă nu mi-aş dori să mai vină. Cu ea nu pot să fiu rea, nu pot să o ignor, cu ea trebuie să fiu eu, cea adevărată, şi asta mă deranjează. Aş prefera să stau singură. Dar nu am curajul să-i spun să nu se mai obosească, să nu mai vină, să facă bine şi să stea la casa ei, cu Vlad şi cu Bogdan, să mă lase deoparte, ca pe un rebut. Maria m-a dus destul în spate aproape toată viaţa ei, ajunge. Eu am fost păpuşa ei vie. Păpuşa pe care alte fete o învelesc în cârpe, o leagănă în braţe şi îi dau de mâncare aer cu linguriţa. Nu ştiu la ce-i mai sunt acum de folos, a crescut mare, gata, a trecut vremea păpuşilor, nu i-a spus nimeni asta? S-a învăţat cu mine aşa cum s-a învăţat să pună toamna murături şi să facă zacuscă, deşi le găseşti oricând în magazin gata făcute. Până şi în anii de studenţie, când eram deja matură, ea mă supraveghea.
Am stat amândouă la aceeaşi gazdă, la o doamnă cumsecade lângă Piaţa Romană. Maria ştia unde mă duc, cu cine mă întâlnesc, îşi dădea cu părerea de e bine ori ba pentru mine. Îmi reproşa uneori că sunt cumplit de superficială şi că nu dăruiesc prea mult într-o relaţie, alteori îmi spunea că sunt nesăbuită şi dau nepermis de mult. Adevărul este că niciodată nu ştii când e prea mult şi când prea puţin, ca o ironie a sorţii, eu eram mereu în contratimp. Mă iroseam cu bărbaţi ce nu meritau nimic, apoi eram distantă şi rece cu bărbaţi sensibili. Dar niciodată nu aveam regrete, poate pentru că niciodată nu am fost singură, nu exista să ies la o terasă şi să nu plec de acolo fără de cel mai chipeş băiat însoţindu-mă. Oricum, nici unul nu era ca Sorin. Cred că iubim cu adevărat numai o singură dată în viaţă. Restul relaţiilor nu sunt decât atingeri întâmplătoare, amiciţii, flirturi, contracte, necesităţi. Vlad şi mai apoi Maria au intrat amândoi la medicină din prima. Au fost colegi de grupă. S-au căsătorit în anul patru, când eu tocmai terminam Facultatea de Arte. Vlad o iubeşte şi azi pe Maria, a iubit-o întotdeauna pentru ce este ea şi nu pentru cum arată. Iar acum, la anii noştri, toate femeile arată la fel. Timpul nivelează trupurile noastre şi le aduce la un numitor comun. Doar sufletele sunt aceleaşi ca în tinereţe. Poate că al meu nu, dar, în general, cred că nimeni nu se schimbă esenţial. Maria nu s-a schimbat. Este aceeaşi voluntară, sufletistă, cumplit de inteligentă, cu umor dar şi cu simţ critic, şi-a păstrat aceeaşi energie ca la optsprezece ani. Nimic nu pare să o fi obosit. Nici examenele ei multe şi dure, nici sarcina, nici creşterea celui mic, nici treburile gospodăriei, nici nopţile ei de gardă. Uneori, oameni ca ea sunt exasperant de perfecţi. Dar bună, rea, numai pe ea o mai am acum, şi mă bucur că a fost să fie ea şi nu altcineva.
Maria e un om normal şi împlinit. Acel om fericit fără a şti măcar cât de fericit şi de norocos este. Şi, dacă mă gândesc bine, nici măcar nu a venit pe lume înzestrată cu prea multe daruri. Uneori însăşi frumuseţea poate fi un handicap. Aşa am fost eu. Toţi bărbaţii m-au iubit dar toţi au fost în acelaşi timp de o gelozie morbidă. Iar gelozia a fost întotdeauna mai mare decât iubirea lor, nevoia de superioritate şi de posesie absolută asupra mea, imposibil de realizat, i-a îndepărtat în final pe toţi. Nimeni nu a vrut să rişte şi să-şi ia o femeie frumoasă de soţie. Femeile frumoase sunt uşor de pierdut. Tu, ca bărbat, trebuie să fii impecabil, trebuie să oferi mult prea mult, aşa că e de preferat să-ţi iei o fată cuminte, urâţică, fără pretenţii, care să-ţi facă copii şi să ţi-i crescă, să-ţi spele hainele, să-ţi pregătească masa şi să ţină în ordine casa. Cui îi trebuia o femeie frumoasă şi capricioasă ca mine? Cui îi trebuia să aibă noapte de noapte coşmaruri că nu sunt singura lui iubire ori că mâine se va găsi cineva mai frumos sau mai altfel decât el care să-i pună coarne? Eu am fost rând pe rând doar un trofeu de vânătoare pentru cei cu tupeu, iar pentru băieţii cuminţi şi timizi am fost probabil un vis erotic nematerializat nicicând. Da, asta am fost, un vis pe care unii l-au visat o vreme dar apoi s-au ancorat în realitate şi au mers mai departe. Eu am rămas în urmă ca o umbră. Acum, cu toţii sunt împrăştiaţi prin lumea largă, la braţul lor cu alte femei.
La nunta Mariei am fost foarte tristă. Venisem cu Teo, un coleg de la Universitate care se nimerise să-mi facă avansuri în acea primăvară. Era student la fizică, urma să devină profesor de liceu, eu poate profesoară de desen, dar acesta era singurul lucru comun, în rest nimic. Numai părul meu trebuie să fi fost de vină, avea ceva magnetic, îi atrăgea pe bărbaţi spre mine cu o forţă irezistibilă, aşa cum, în noapte, lumina unui lampadar atrage fluturii. În mod sigur asta trebuie să fi fost. La prima noastră înâlnire în intimitate i-am întins un prezervativ. Ca pe ceva firesc. Maria a avut grijă până şi de acest amănunt, m-a pus să jur că o să mă protejez, cu orice m-ar fi putut ajuta, dar nu cu o întrerupere de sarcină. Pentru el era prima oară când folosea aşa ceva, aşa că l-am ajutat să şi-l pună şi asta cred că l-a stânjenit peste măsură. Penisul lui părea descurajat de haina cea nouă şi neprevăzută, încât nici măcar nu a făcut în acea după-amiază mare lucru. Aşa mi s-a părut atunci, că e numai nesiguranţa începutului. Dar Teo s-a dovedit a fi jalnic ori de câte ori am fost amândoi în pat. Un bărbat frumos şi plin de ifose în societate, făcând tapaj de cultura lui, un Făt-Frumos care ar fi dat bine în orice reclamă de la televizor şi totuşi un nepriceput desăvârşit în materie de iubit femeia. Cine ar fi crezut, dar, mai ales, cui aş fi putut să-i povestesc în acele vremuri? Nu era timiditate la el. Era cea mai jenantă neîndemânare acompaniată de cea mai grotească încercare de a părea relaxat şi natural în cea mai nepotrivită situaţie. Erecţia lui nu era suficient de susţinută şi se trezea repede cu micul lui organ precum o frunză veştedă. Atunci ego-ul lui o lua razna. Dacă ar fi fost în stare să spună cel puţin o glumă, ar fi salvat totul. Am fi râs amândoi şi poate penibilul ar fi dispărut, am fi revenit la un oarecare firesc. Cred că aş fi încercat să-l ajut. Dar aşa, nu era decât un fel de încordare a trupurilor, a minţii. El era ca un arc gata să se rupă în bucăţi. Făcea mici crize de nervi. După ce ne linişteam, în cearşafuri deja mirosind a transpiraţie muncită din greu, nemulţumit şi parcă vrând să îmi caute mie pricină, urmau aceleaşi şi aceleaşi întrebări de fiecare dată:
– Cu câţi ai mai fost, cu cine te-ai mai iubit? Erau mai buni, nu-i aşa?
Ochii mei priveau în gol şi nu spuneam nimic.
– La cine te gândeşti acum? Iubeşti pe altul? De asta nu te străduieşti. Eu ce sunt?
Eu nu mă gândeam decât că acesta e începutul sfârşitului, că un bărbat care te iubeşte şi se simte iubit nu întreabă nicicând aşa ceva. Nu eram proprietatea nimănui. Teo voia deci să mă străduiesc, să-i provoc plăcere precum o cadână sultanului ei. Să-i fiu sclavă erotică. El să stea lasciv, eu să mă străduiesc. Doar era un deştept, un frumos, era bărbat într-o lume condusă de bărbaţi. Eu eram o simplă femeie. Frumoasă şi proastă. Şi logic, trebuia să mă străduiesc ceva mai mult în pat pentru a micşora din handicap!
Cum era de aşteptat, şi iubirea mea pentru Teo s-a evaporat tot atât de repede precum se materializase. Eram împreună la nunta Mariei, dar noi doi nu eram împreună. Eram un bărbat şi o femeie care dansau, atâta tot. Un cuplu frumos, pe care lumea din jur îl invidia, ne şi vedeau următorii pe listă, mire şi mireasă. Doar noi doi ştiam că nu va fi niciodată aşa. Vlad şi Maria au făcut o petrecere cât se poate de formală, chiar sărăcăcioasă. Erau însă fericiţi, împăcaţi, se găsiseră pur şi simplu şi viaţa avea să dovedească asta. De cele mai multe ori binele sau răul, şansa ori neşansa pe care o ai în viaţă, se cerne după ani, nu după jocurile de artificii din noaptea nunţii. Nu am întrebat-o niciodată, dar sunt sigură că ei doi au făcut prima oară dragoste în noaptea nunţii. Altfel mi-ar fi povestit, aş fi simţit, m-ar fi rugat să-i las singuri din când în când în camera nostră, căci eu o rugam uneori. Maria pleca pentru câteva ore fără să spună nimic. Îmi cerea doar să găsească lenjeria schimbată şi atât. Mă culcam cu iubiţii mei fără să mă las prea mult curtată şi rugată. Înţelesesem foarte repede că după asta ei deveneau dintr-o dată cei adevăraţi. Erau mai relaxaţi şi îşi descopereau inconştient adevărata faţă, lăsându-mă să îi explorez fără ca ei să bănuiască acest plan meschin al meu. Nici nu îşi imaginau, ce ironie, că sunt sub lupă, că sunt manipulaţi.
Prima oară am făcut-o din curiozitate, din inconştienţă, din nesăbuinţă, din prostie, din spirit de turmă. Cu Narcis, un coleg din anul patru. Băiat de bani gata, cu viaţă de boem. Ne-am intersectat traiectoriile o singură dată. Dar a fost suficient cît să-mi schimbe întreaga viaţă. După aceea, nimic nu a mai fost ca înainte. Am rămas cu un fel de imunitate faţă de bărbaţi. De parcă mi se făcuse un vaccin împotriva ataşamentului, împotriva speranţei, împotriva îndrăgostirii.
Nu trecuse prea mult de când debarcasem în Bucureşti. Îmi era ruşine cu ţărăncuţa din mine. Mă străduiam s-o ascund cât mai bine. Mă uitam atent la colegele mele, încercând să le imit modul în care vorbesc, cum se poartă, cum se piaptănă, cum se îmbracă ori cum miros. O abandonasem pe provinciala de Maria şi mergeam peste tot cu celelalte fete. Narcis organizase o petrecere, ne invitase. Era botezul meu în lumea emancipată, nu puteam rata asta. Am păşit, aşadar, făcându-mi curaj singură, în casa lui, undeva pe Magheru. O casă mare, în stil brâncovenesc, acoperită cu iederă încă verde, deşi toamna venise de-a binelea peste oraş. Un hol imens şi o scară interioară, sculptată din lemn de stejar, păstrau vechiul farmec aristocratic al locului. Nu-mi aduc aminte dacă părinţii lui erau sau nu pe acolo. Cred că erau undeva la etaj. Ne-am îngrămădit cu toţii în camera lui destul de generoasă şi cu un tavan neobişnuit de înalt, tapetat cu postere; cum sau cine a reuşit să le lipească acolo, nu ştiu. Peste tot domnea o dezordine exemplară şi de care nu părea absolut nimeni deranjat. Câteva spoturi roşii, ingenios aranjate, lăsau să se întrevadă pe pereţi o întreagă colecţie de cranii prinse în năvoade pescăreşti. Deasupra patului, un colaj ciudat. Mi-am făcut ochii mici şi mi-am dat seama cu uimire că e făcut în întregime din lenjerie intimă: chiloţi şi sutiene, costume de baie de diverse culori. Ciudate gusturi, dar eram în casa unui artist, nu-i aşa?! Pe masă, pe pat, pe jos, împrăştiate, o mulţime de plăci cu muzică din cea mai nouă. Muzica era capitalistă, plăcile erau însă majoritatea bulgăreşti. Toţi voiam Smokie. Eram aşezaţi pe unde puteam şi repede s-au format cupluri, doi câte doi. Narcis m-a luat de mână încă de la intrarea în casă şi nu mi-a mai dat drumul. Dintr-o dată m-am simţit prinţesa cea norocoasă. Eram regina balului din nou, eram invidiată iarăşi de toate fetele, un rol care îmi era cunoscut şi care îmi dădea fiori de plăcere pe şira spinării. S-a întâmplat pur şi simplu să mă îndrăgostesc de el nebuneşte. Şi ca să sărbătoresc evenimentul şi să-mi risipesc neliniştile, am băut pentru întâia oară în viaţa mea. Martini cu două măsline verzi. Puţini eram pentru prima dată acolo, mai toţi erau de-ai casei, chefurile de sâmbătă seara erau o tradiţie. Băutură, ţigări, orgă de lumini şi muzica momentului. În aer pluteau rotocoale de fum ce se desfăceau alene ca o ceaţă deasupra apelor, băieţi şi fete erau claie peste grămadă, se sărutau, unii dansau în genunchi sau în picioare într-o îmbrăţişare de preludiu. Narcis stătea lângă mine, eram întinşi pe o blană sintetică, lângă pat, ne sărutam, el îmi mângâia sânii şi coapsele şi eu nu spuneam nimic. Mă uitam la el şi în semiobscuritate îmi părea cel mai fermecător bărbat.
– Îmi placi, eşti un dulce. Ce mă bucur că am venit cu fetele în seara asta! Ne-am mai văzut oare până acum?
– Eu sigur te-am văzut. De asta le-am rugat pe fete să te aducă aici! Voiam să te cunosc. Ai cel mai frumos trup din câte am văzut până azi, ştiai? Vreau să te sculptez în mărime naturală. Goală. În granit, să dăinui o mie de ani de acum încolo. Să te expună la Louvre şi timp de secole bărbaţii popoarelor să viseze la tine.
Nu ştiu de ce îl credeam. Mă uitam la ceilalţi din jurul nostru, parcă ne transformaserăm cu toţii în nişte şerpi uriaşi şi ne retrăsesem în vizuină. Mi se părea că văd pe alocuri solzi lucitori. Iar eu şi Narcis în mijloc, sculptaţi în piatră, eram perfecţi, eram “Sărutul” lui Rodin. Paharul de Martini mă ameţise zdravăn. Dar gustul îmi plăcea la nebunie, voiam să mă opresc şi totuşi nu mă puteam abţine, îmi spuneam că nu e nici un rău, că am totul sub control. Nimeni nu părea să fie abstinent acolo, toţi erau veseli. Aşa că Narcis mi-a mai umplut un pahar. Părea atât de stăpân pe situaţie, încât l-am lăsat să aibă grijă de mine. Mă săruta cum nu o mai făcuse nimeni până atunci, nici Sorin şi nici vreun alt coleg din liceul meu. Era ceva aproape de durere. O nebunie cu gust de sânge. Iar eu eram fericită. Viaţa de studentă era atât de…altfel! Adio uniforme şi pămblicuţe! Adio note la purtare scăzute! Adio teze la mate! Adio, adio, adio! Priveam tavanul şi dintr-o dată posterele se învârteau.
– Mi s-a făcut rău, mă doare capul, am ameţit – am zis.
– Vino în bucătărie. E de la băutură. O să-ţi fac un ceai cu lămâie şi o să-ţi treacă.
– Vreau acasă.
– Unde să pleci acum? E aproape miezul nopţii. Stai până dimineaţă.
– Nu pot.
– Ce nu poţi? Eşti majoră, eşti studentă, faci ce vrei. Stai cu mine până dimineaţă. Toată lumea stă. Unde să pleci? Nu fi copil!
M-a ridicat în picioare, filmul nu mi se rupsese, căci încă mai ştiam ce fac şi unde sunt, dar trupul meu devenise independent. Nu mă mai asculta. Picioarele îmi tremurau şi casa se învâtrea. O senzaţie atât de nouă, încât am început să râd prosteşte, ca să-mi ascund teama. Un râs pe care nu mi-l puteam controla.
– Taci, ce-i cu tine? O să se trezească babacii!
Narcis m-a luat de după umăr şi m-a dus în bucătărie. Nu a aprins lumina. Mi-a dat să beau puţin sifon din frigider. M-a luat de talie şi m-a urcat apoi pe blatul de gătit. L-am simţit rece ca de gheaţă sub mine şi o secundă am avut impresia că mă dedublez, că cea de acolo nu mai eram eu, parcă visam şi simţurile mele nu mai aveau nici un control. Am încetat să râd, îmi spuneam că trebuie să câştig timp, să mă adun, să-mi revin, să încep să judec, să-mi coordonez mişcările. Degeaba, nimic nu mai funcţiona în mine. Şi-a băgat mâinile pe sub fusta mea scurtă şi mi-a dat încet chiloţii şi ciorapii jos.
– Ce faci? Lasă-mă!
– Trebuie să te văd goală, nu pot, lasă-mă. Nu-ţi fac nimic rău, ai să vezi. Eşti aşa de frumoasă, ar fi păcat să nu mi te arăţi. Nu ştie nimeni. Nu ne vede nimeni. Eşti modelul perfect pentru sculptura mea. Va ieşi o capodoperă.
– Lasă-mă! Unde sunt? Mi se învârte capul.
– E de la băutură. O să-ţi treacă. Ţi-am mai spus. Nu te speria.
Atunci am simţit una din mâinile lui între picioare, mă mângâia pe pubis, îmi ridicase fusta bine de tot în sus. Apoi mi-a desfăcut coapsele brusc şi penisul lui m-a străpuns fără milă, fără să mai am putinţă de împotrivire. Am realizat cu întârziere totul: faptul că ceea ce se întâmpla era real, nu era un film, nu era un vis. Am început să ţip dar mi-a pus mâna la gură.
– Taci, ce-i cu tine? Toată lumea o face. Taci!
– Lasă-mă, mă doare, îmi vine să vărs.
– Abţine-te! Trage aer în piept.
Îl simţeam dur şi adânc în mine, corpul meu nu se împotrivise în nici un mod, mintea mea nu mai avea nici cel mai mic control, totul se învârtea în jur, iar el juisa repede, cu nerv, excitat la maxim, cu mâinile pe şoldurile mele apropiindu-mă şi depărtându-mă de el ca pe o păpuşă inertă din plastic. Undeva, în stomacul meu se pusese un ghem de sârmă, acolo simţeam parcă penisul lui, cu fiecare mişcare de du-te-vino era din ce în ce mai rău pentru trupul meu.
– Opreşte-te, vărs.
– Încă puţin, acum termin şi verşi.
S-a întâmplat apoi să aud un muget ca de animal, nu mai auzisem vreo făptură umană să scoată aşa ceva, şi aproape în acelaşi moment el s-a oprit din mişcare. Mi-a apropiat încet coapsele una de alta şi a mai rămas un scurt moment cu penisul acolo, între picioarele mele. În gât simţeam cum se urcă gustul acru de vomă, cu ultimele puteri m-am dat jos şi am vărsat în chiuveta bucătăriei peste vasele rămase acolo de cu seară. El s-a apropiat din nou de mine, ridicându-mi cu mâinile fusta şi, în timp ce vărsam, am simţit cum şi-a lipit penisul flasc de fesele mele. Între farfurii şi ceşti răsturnate, am zărit luciul unei lame de cuţit. Am dat drumul la robinet, mi-am spălat faţa şi gândul din urmă, apoi l-am împins cu amândouă mâinile de lângă mine. Nu mă mai gândeam la nimic, nu mai voiam nimic, voiam doar să plec de acolo, să ajung acasă. Urma să mă gândesc altădată, poate a doua zi, poate niciodată, la toate câte mi se întâmplaseră în seara aceea de toamnă. Voiam să uit, voiam să nu mi se fi întâmplat asta mie. Intrasem într-o altă dimensiune, într-o nouă lume, mai speram că Narcis nu m-a dezvirginat, ci doar s-a jucat între vulvele mele, voiam să mă trezesc a doua zi în patul meu şi să descopăr că nimic nu a fost adevărat.
Chiloţii i-a păstrat, nu am avut puterea să mă lupt pentru ei. Ciorapii erau rupţi, i-am aruncat la gunoi, aşa că în seara aceea am plecat de acolo cu pardesiul pe mine şi cu picioarele goale în pantofi. Am prins ultimul tramvai spre Piaţa Romană. Era plin cu muncitorii întârziaţi pe la schimbul doi, se îndreptau obosiţi, tăcuţi, transpiraţi, spre casele lor. Îi priveam absentă şi mi se părea că toţi se uită ciudat la mine. Arătam mai mult ca sigur în ochii lor ca o femeie ieftină, de consum. Poate că asta şi devenidem. În definitiv, oare nu fusesem tocmai consumată? Mă sprijineam de barele din spate ale tramvaiului, picioare îmi înţepeniseră de frig. M-am întors cu spatele,încercând să-i ignor, privind pe geam Bucureştiul noaptea. La ora aceea părea mult mai trist şi mai murdar, arareori câte un felinar aprins şi nici o fereastră luminată. Încetul cu încetul, am realizat cu ciudă şi cu disperare ceea ce tocmai mi se întâmplase. Aveam lacrimi în gât şi îmi doream cumplit să o văd pe mama, pe mama care m-a născut, să îi cuprind poalele fustei şi să plâng. Să-i povestesc tot şi ea să mă înţeleagă, să mă mângâie ca altădată şi să mă ocrotească de tot răul lumii în care m-a lăsat să trăiesc.
Maria mă aştepta ca pe jar. Şi-a dat seama dintr-o privire de dezastru. Aveam buzele umflate şi pe picioare mi se uscareră câteva dâre de sânge. I-am spus povestea. Era singurul om care m-ar mai fi putut ajuta. Dar nici ea nu ştia ce-i de făcut. Era şi ea un biet copil, ca şi mine. Mi-a zis că o să mergem împreună a doua zi la miliţie. La ce bun? Ce se putea repara? Mersesem la petrecere de bună voie, băusem singură, a fost alegerea mea. Nu era ceva ce aş fi putut povesti. Îmi era ruşine. Speram că după o zi sau două voi vorbi cu Narcis şi totul va reveni în normal. Nu s-a întâmplat asta. Intrasem brutal într-o lume despre care eu nici nu bănuiam că poate să existe. Până atunci nu cunoscusem decât oameni cumsecade în jurul meu, bărbaţi sau femei, cu toţii erau oameni simpli şi de bună credinţă, nimeni nu părea să-mi fi dorit răul. Măcar şi pentru simplul motiv că eram un copil orfan. Narcis mi-a arătat o altă faţă a lumii vii, faţa celor fără scrupule. Era un colecţionar, nimic mai mult. Colecţiona femei virgine, chiloţi şi suflete inocente. Eram un trofeu de prins în pioneze pe perete. Asta am înţeles repede. Dar răul fusese făcut. Din acea zi am descoperit că pot să urăsc. Pe unii i-am urât un minut sau o zi dar pe Narcis îl urăsc şi acum. Nu ştiu de ce încă mai aştept clipa în care să citesc în ziare, să aud la ştiri că a fost găsit mort în bucătărie, înjunghiat cu douăzeci de lovituri de cuţit. Aş fi în stare să merg şi să declar că eu am făcut-o.
În zilele care au urmat o vedeam pe Maria vădit foarte afectată, de parcă ei i se întâmplaseră toate. O săptămână întreagă nu m-a atins, de parcă aveam râie, dar ochii ei mă priveau cu o milă de nedescris. Nu înţelegea în nici un chip cum de s-a întâmplat, de ce am făcut-o, ce voi face mai departe în viaţă cu un astfel de handicap. Aşa că m-am hotărât să o mint, să-i povestesc despre o fantomatică poveste de dragoste între mine şi violatorul meu, dându-i măcar pe moment iluzia că se mai poate repara ceva. Ăsta a fost al doilea pas, în care am descoperit că minciuna poate fi bună, poate fi precum mierea într-o licoare prea acră. Pe Narcis nu l-am mai văzut însă niciodată. Evitam sistematic orice loc şi orice împrejurare care ne-ar fi adus faţă în faţă. Ieşeam şi mă plimbam singură, mergem la cinematograf, la zoo, cumpăram câte două bilete şi inventam poveşti pentru liniştea prietenei mele. Până când ne-am plictisit amândouă să mai minţim. A trebuit să acceptăm viaţa aşa cum devenise ea.
Apoi am cunoscut un alt băiat, apoi altul şi altul. Maria nu pricepea cum de mai am încredere în bărbaţi. Nici nu mai aveam. Iar de înşelat, doar pe Sorin l-am înşelat. În rest, bărbaţii veneau şi plecau. Viaţa mea se schimbase radical şi cale de întoarcere nu mai era. Artiştii au o viaţă aparte, eu reuşisem să mă molipsesc repede de boala lor. Doar viaţa trăită la extrem şi fără prejudecăţi ni se părea singura adevărată, toţi ne visam nonconformişti geniali ajunşi pe culmile gloriei precum Salvador Dali. Nu dădeam explicaţii nimănui, doar eram privilegiaţii sorţii, iar Bucureştiul ne absorbise în el, ne ocrotea generos nebuniile şi ne pierdea uşor urmele. Maria nu avea cum să priceapă asta. Lumea ei rămăsese exactă şi tangibilă în vreme ce noi exersam subtilul şi transcendentalul. Erotismul ne incita la visare, libertinismul ne procura seva existenţei de zi cu zi. La vârsta aceea tot misterul planetei însemna sex. Era un experiment necesar cunoaşterii, creaţiei, iluziei. Deşertăciuni. Dar cine să audă asta?
În anul acela a trebuit să desenăm pentru un proiect de sfârşit de semestru ceva alegoric, abstract, temă şi tehnică la liberă alegere. Tabloul meu a fost în cărbune: peste o mulţime de discuri sparte o femeie goală, cu faţa schimonosită de durere, cu un cuţit în mână, devorată de serpi uriaşi. Profesorul s-a uitat la desen şi mi-a spus că nu înţelege nimic.
– Nu-mi sugerează nimic. Ce-i porcăria asta?
– Este viziunea mea asupra izgonirii din Rai.
– Tovarăşă studentă, este inadmisibil, aţi depăşit limita bunului simţ. Aveţi o săptămână să refaceţi totul. Eu nu am văzut nimic. Trăim într-o societate multilateral dezvoltată şi dumneavostră nu aveţi altă sursă de inspiraţie decât Biblia? Şi chiar acceptând asta, condiţia femeii este mult schimbată în zilele noastre, partidul are grijă de fiecare om, directivele sunt clare, femeia trebuie promovată şi dumneavoastră ce faceţi? Unde o plasaţi? Este degradant ceea ce prezentaţi. Nu, nu, nu am văzut nimic. Luaţi de aici desenul.
– Dar nu asta e menirea artistului? Dumneavoastră ne-aţi spus că un artist adevărat trebuie să se exprime fără inhibiţii. Aici e un sentiment expus artistic.
– Nu, nu, ce artistic? Nu-mi răstălmăciţi spusele. Mă referem la marii artişi ai lumii. Mai exploraţi şi alte sentimente, tovarăşă studentă, altfel vă riscaţi pielea.
La o săptămână m-am prezentat cu o guaşă imitând perfect stilul lui Kandinsky: linii, cercuri, pătrate şi câteva unduiri pastelate. “Bal mascat”. Profesorul nu a comentat nimic, mi-a pus nota 8, cea mai mică notă din sesiune, şi a acceptat lucrarea. Femeia aceea cu şerpi este şi azi la mine. Sau poate în mine. Nu am eliberat-o niciodată…
Se aude cheia în broască, se deschide uşa. E Maria. Zăboveşte pe hol, acum îşi dă haina jos, aproape că îi aud răsuflarea. Intră în bucătărie să-şi lase bagajele. Iar mi-a adus ceva de mâncare. De ce toată lumea este preocupată în primul şi în primul rând de mâncare? Asta îmi întăreşte şi mai tare senzaţia pe care o am, de canar în colivie căruia i se pun cu o indiferenţă regulată seminţe de in şi de mei şi din când în când câte o frunză de salată sau gălbenuş de ou, strictul necesar pentru supravieţuire, să cânte frumos, să nu-i cadă penele. Mă ridic în capul oaselor şi aştept cu urechile ciulite.
– Bună, draga mea, ce mai faci? Dormeai la ora asta? Ştii cât e ceasul?
– Nu dorm de mult, stăteam de ceva vreme în pat şi aşteptam să vii. Mi-am adus aminte de studenţia noastră.
– Ce vremuri minunate, nu-i aşa? Înseamnă că eşti bine dispusă.
– Oarecum. Nu aş zice. Tu ce mai faci?
– Ce să fac, ţi-am adus nişte fructe. Trebuie să te mai vitaminizezi niţel.
– Da, grijă voastră ca nu cumva să mor, să nu sufăr de lipsă de vitamine, de proteine, de cald, de frig.
– De ce zici asta?
– Las-o baltă. Hai mai bine să mergem în sufragerie, acum mă ridic din pat.
– Să-ţi aranjez aşternutul.
– Lasă-l aşa, cine îl vede?
– Tare indolentă te-ai făcut de un timp încoace! Ce te costă să întinzi puţin pledul şi să aşezi pernele? Credeam că ai probleme cu ochii, nu eşti beteagă nici de mâini, nici de picioare! Nu trebuie să le vadă nimeni, dragă, tu trebuie să ştii că patul e făcut, atâta tot.
– Bine, bine, fă-l tu. Ce-i asta? Psihoterapie? Mă duc mai bine la baie.
Intru în baie şi încep să mă spăl pe dinţi. Apoi toată faţa. Îmi găsesc şi crema hidratantă. Pelungesc protocolul la maxim. Desigur, o să mergem în sufragerie şi ea o să se simtă datoare să facă cu mine conversaţie, să-mi povestească de Bogdan, de povara cu meditaţiile lui, despre pacienţii ei, despre ultima carte pe care a citit-o, despre deschiderea stagiunii teatrale. Îşi imaginează probabil că toate astea m-ar mai interesa. Ea nu ştie că am murit, habar nu are că nu mai am mult şi, dacă nu înnebunesc, atunci o să mă sinucid. Ea crede că în trupul meu sălăşluieşte aceeaşi Magda. E o mare păcăleală, în trupul meu nu mai este nimeni. Zăbovesc intenţionat cât de mult pot în baie, chiar fără să fac nimic. Singură şi cu uşa închisă mă simt protejată. De Maria, de viaţă în general, ca de ceva periculos, contagios.
– Maria, ce ar fi să faci o cafea, strig , mi-e dor de o cafea, una mică de tot şi slabă. Nu am mai băut de multă vreme.
Mint. În fiecare dimineaţă fac ce fac şi Dora tot îmi dă să beau câte o gură de cafea. Dar m-am învăţat să mint, să cerşesc, să mă ascund.
– Cred că putem bea o cafea mică.
– Zi-mi şi mie de ce nu am voie să beau cafea, ce are aşa periculos în ea?
– Poate să-ţi provoace crize convulsive, după operaţie e bine să nu iei nici un fel de excitante. Măcar şase luni. Nimeni nu ştie ce este încă acolo. Luna viitoare mergem la control şi o să vedem. Până atunci trebuie să fii cuminte.
– Sunt.
Iarăşi mint, nici măcar nu ştiu dacă vreau să mai trăiesc până atunci. M-am săturat de spitale, de medici, de operaţii inutile. Doctorii fac pe mine experimente, sunt sigură de asta, dar ei nu o să recunoască în veci. Am devenit un cobai. Mă ascund de Maria ca un copil care chiuleşte de la şcoală şi nu îndrăzneşte să arate carnetul cu note proaste părinţilor. Într-un final ies din baie. Maria nu comentează nimic, în sinea ei se gândeşte că e un lucru bun dacă mă ocup atât de mult de mine dimineaţă de dimineaţă. Sau poate îşi imaginează că sunt constipată? Ce mai contează! Mă aşez în fotoliul meu de lângă geam. Cred că e o zi tristă afară. Se aude vântul, un şuierat lugubru care nu se mai sfârşeşte. Ce toamnă ciudată. Mă bucur că nu trebuie să plec din casă. Din bucătărie vine miros de cafea, deja mă simt mai confortabil. Deci nu a glumit cu cafeaua, chiar o face. Ştiam că Maria nu e o habotnică. Cred că şi ea înţelege că e absurd să-mi refuze o mică plăcere de duminică. Dar asta se referă strict la cafea, dacă ar afla că beau nu ştiu cum ar reacţiona. Cred că s-ar simţi umilită, trădată, desconsiderată. O simt aşezându-se lângă mine pe celălalt fotoliu, îmi ia mâna şi-mi pune în ea, cu grijă să nu se verse, ceaşca cu cafea.
– Mulţumesc. Tu ce ai mai făcut?
– Ce să fac, la serviciu, acasă, unde mă întorc am o mulţime de treabă. Nimic special. Bogdan are meditaţie la română, în beci mă aşteaptă un sac cu gogoşari.
– Iar pui murături.
– Iar. O ştii pe mama, dacă nu punea pe iarnă conserve, nu era linişte în casă. Am rămas şi eu cu damblaua asta, ce vrei?
– Ce mai fac ai tăi?
– Bine, tata nu înţelege să ţină regim pentru diabet nici să-l tai cu cuţitul. Cred că s-a sclerozat. Stau şi eu şi mama cu gura pe el, dar degeaba. Ce zile a ajuns săraca de ea. Imaginează-ţi, ascundea borcanele cu dulceaţă prin dulapurile de haine. Apoi tata a dat de ele, aşa că acum mama le duce prin vecini. Nu avem ce-i face, mănâncă pe ascuns, mai rău ca un copil, parcă vrea să ne facă nouă în ciudă.
– Da’ nu e mai simplu să nu mai facă dulceaţă?
-Ba da, dar poţi să vorbeşti cu ei? Şi crezi că numai de dulceaţă e vorba? Treaba lor! Tata e major, nu are decât să decidă. Eu îmi fac datoria şi-i aduc medicamentele lunar, i-am luat şi aparat de măsurat glicemia, ce să mai fac altceva? Nu pot să mă abţin eu în locul lui. Dar mi-e milă de mama, dacă tata cade la pat, pe ea pică tot necazul.
– O fi greu şi pentru el.
Aproape că mă simt solidară cu domnul Avram. Din exterior întotdeauna bolile par altfel, par că pot fi controlate. De fapt, nimeni nu ştie cum este pe dinăuntru. Nu poţi controla nimic, boala te aduce pe teritoriul ei şi te face să nu mai ai nici un pic de voinţă, te laşi în derivă precum marinarii din mitologie se lăsau ademeniţi de cântecul sirenelor şi se înecau fără să le pese de viaţa lor şi totuşi cît de fericiţi.
– Magda, tu te-ai schimbat foarte mult de o vreme încoace.
– De ce zici asta?
– Simt eu, tu îmi ascunzi ceva, tu ai probleme, de ce nu vrei să vorbim deschis? Crezi că eu îţi sunt duşman? Dar nu te pot ajuta, dacă tu nu vorbeşti cu mine. Te-ai schimbat, eşti alta, am trăit o viaţă alături, te cunosc prea bine, să nu ai curajul să mă minţi! Spune-mi ce ai. Nu pot să te ajut altfel!
– Nu am nimic. Tu cum ai fi în locul meu? Mi-e greu să mă obisnuiesc cu ideea că nu o să mai văd. Nu cred că operaţia din noiembrie va face minuni. Dacă ţi se pare un lucru uşor de dus, atunci nu mai am cuvinte.
– Nu cred că e vorba numai de asta. Mai sunt oameni la fel ca tine şi nu se lasă la fund. Să ştii că nu îmi place nici cum arăţi. Tu erai aşa de cochetă altădată, chiar dacă stăteai în casă singură şi tot te dădeai cu ruj. Acum? Ce-ar fi să-ţi fac manichiura?
– Ai înnebunit? Ia mai scuteşte-mă de prostiile tale. Ce-mi trebuie mie manichiură?
– Aici greşeşti. Află de la mine că îţi trebuie! Ochii minţii tale contează cel mai mult. Bea cafeaua şi mergem în baie, te tund un pic că îţi stă părul ca o mătură, faci un duş, te îmbraci frumos, să nu te mai văd aşa rufoasă, îţi fac manichiura, pedichiura, ascultăm muzică. Dacă vrei, dansăm.
Eu ştiu că sunt pe jumătate nebună, dar Maria nu are nici o logică în ce vrea să facă. Auzi, manichiură! Mă ia de mână, mă aşază aproape cu forţa pe un scaun în baie, îmi trece pieptănul prin păr, mi-l întinde cu degetele. Aud foarfecele cum taie din cârlionţii de la ceafă. Adevărul este că doar Maria mi-a tuns părul dintotdeauna. Doar vârfurile care se toceau, şi asta o dată sau de două ori pe an. Dar esenţialul e că nu am lăsat pe nimeni altcineva să-mi umble în păr. Nici măcar prea multor bărbaţi nu le-am permis asta. În studenţie, Maria îl tundea şi pe Vlad din motive de economie, iar când era mic şi pe Bogdan, probabil din acelaşi motiv. Plină de talente fata asta! Nu durează mult. Maria mă bagă în cadă şi mă spală cu duşul, îmi şamponează părul, mi-l dă cu balsam, îmi spală cu buretele spatele, umerii, să nu rămână nici un firişor de păr pe piele. Nu mă deranjează goliciunea mea. Ştiu că pentru Maria un trup gol e ceva banal, iar eu sunt aceeaşi păpuşă din copilărie. Ea îşi joacă jocul. Eu îmi joc jocul. Mă ajută să ies din cadă, îmi dă prosopul, mă şterge. Îmi dă halatul de baie, papucii. Mergem din nou în sufragerie. Pune un CD cu Leonard Cohen. Nu spune nimic, de aceea poate a pus muzică, nu suportă tăcerea. Aduce trusa de manichiură şi începe, deget după deget, să-mi taie din unghii, să le pilească.
– Cu ce culoare să ţi le fac?
– Clar, ai înnebunit! Ce îmi trebuie mie lac pe unghii?
– Îţi trebuie.
– Nu cred că eşti în toate minţile!
– Ba da. O să ţi le fac roz. Hai să-ţi zic: am vorbit la asociţia nevăzătorilor.
– Nu mă duc nicăieri.
– Taci şi acultă-mă. O să mergi duminica viitoare cu mine aşa cum îţi spun! Te vei înscrie acolo, cotizaţia e simbolică.
– Ce-mi foloseşte asta?
-Ascultă-mă bine! Tu ce vrei să faci de azi înainte? Să stai şi să-ţi plângi singură de milă? Nu, dragă, acolo există un psiholog, oameni ca tine se întâlnesc între ei, îşi spun problemele, poate ai să întâlneşti acolo, de ce nu, pe cineva ca tine, un suflet bun de bărbat care să te iubească, trebuie să-ţi vezi de viaţă. Unii văd câte ceva, nu sunt orbi de tot. Sunt alţi oameni care s-au născut orbi. Şi nu se mai plâng atâta. Era să uit!
Se ridică deodată, caută în geanta ei şi îmi pune în mână un CD.
– Ce-i asta?
– O revistă.
– Nu înţeleg.
– E revista Radar, apare lunar pentru nevăzători. E primul număr, din decembrie 2003. De la asociaţia voastră mi l-au dat cu împrumut. Îl pui în computer şi porneşte singur. Nu ai bătaie de cap. Să îl asculţi, e interesant şi am auzit că majoritatea celor care îl scriu sunt orbi şi ei. Ca să vezi că se poate face ceva, domnişoară! Te poţi abona prin poştă, nu costă o avere, dar am înţeles că e şi pe internet, gratuit.
– De ce întotdeauna trebuie să ştii tu ce e mai bine pentru mine?
Simt cum îmi ia unghie cu unghie şi mi-o dă cu lac. Simt răcoarea lacului şi mirosul de acetonă. Tac. Tace şi ea. Aduce föhnul şi începe să îmi usuce părul, aranjându-l cu degetele ei, şuviţă cu şuviţă. E plăcut, e relaxant. Leonard Cohen. “Take this waltz…..take this waltz”….ce nebunie de muzică….
Maria tuşeşte parcă să-şi dreagă glasul:
– Şi nu e tot.
Tresar.
– Ce mai este?
– Nu ţi-am spus până azi…I-am scris lui Emil pe adresa de email.
– Ce i-ai scris? Ce ai mai pus la cale?
-I-am scris despre accidentul tău. Omul ăla te-a aşteptat pe aeroportul de la Roma trei zile la rând, ştii asta? Ţi-a scris mailuri după mailuri, voia să ştie ce e cu tine, de ce te-ai răzgândit.
– De ce mi-ai făcut una ca asta? Eşti o inconştientă! Nici nu vreau să mă gândesc să-i încurc viaţa omului ăsta. Nu am ce să discut despre el. Trebuia să-i spui că am murit. De ce nu m-ai întrebat şi pe mine? Pentru ce te-ai băgat?
– Pentru că îmi pasă de tine, pe când ţie se vede că nu îţi mai pasă nici de mine, nici de tine, de nimeni. Omul acela avea dreptul la o explicaţie, nu crezi? De ce nu l-ai lăsat pe el să decidă?
– Şi el ce a răspuns?
– Voia atunci să vină în ţară, să te vadă. Voia să vă scrieţi din nou. De asta vreau să mergem la asociaţie, există tehnologie pentru calculator specială pentru nevăzători, am auzit la radio. O să vedem despre ce e vorba. Important este să ieşi în lume, să cunoşti oameni. Nu e nici o ruşine să ceri ajutor. Azi am de gând să te scot din casă, o să mergi la mine şi o să luăm prânzul în familie. Tu o să te sălbăticeşti stând singură. Trebuie să îţi găseşti o nouă normalitate ca să trăieşti. Dacă tu nu vrei asta, nimeni nu o poate face în locul tău!
– Nici nu cred că vreau să mai trăiesc.
– Taci, spui numai prostii. Mă duc să îţi scot din dulap ceva de îmbrăcat.
Se ridică şi dispare câteva momente. Se întoarce şi îmi pune alături hainele alese de ea. Simt că o urăsc. Maria se agaţă de mine, nu mă lasă în pace să mor, să putrezesc. Aş ţipa. Aş scuipa. Aş zgâria. Simt nevoia să mă port cu ea în cel mai ordinar mod. Şi totuşi rămân docilă. Femeia asta e prea cumsecade, nu merită aşa ceva.
– Hai, îmbrăcarea!
– Nu mă duc nicăieri. Uite ce vreme e afară. Şi nici măcar nu mi s-a uscat lacul de unghii. Şi nici părul.
– Ba o să te iau cu forţa. Ţi s-au uscat foarte bine oja şi părul, nu găsi motiv. Îmbracă-te.
– Nu pot singură.
– Ba poţi, nici măcar nu ai încercat şi gata, nu poţi!
Cu Maria nu mă pot certa.Vrea să merg, o să merg cu ea, dar o să îi pară rău. O să vadă că sunt o pacoste, poate o să se convingă şi o să abandoneze ideea de a mă scoate în lume. Nu înţeleg de unde aşa o încăpăţânare la ea. Încep să mă îmbrac, ea îmi dă la îndemână ciorapii, sutienul, îmi ia destul timp până să pricep cum e faţa şi cum e dosul dar mă lasă să pipăi. Nu spune nimic, nu atinge nimic de parcă nu ar fi lângă mine. Asta mă irită dar nu comentez. Încerc să îmi calmez neliniştile. Poate numai le amân pentru altă dată. Reuşesc cu greu să nu spun nimic, să nu înjur, deşi nu am înjurat niciodată în viaţa mea. Dar e un început pentru orice! Îmi pun fusta destul de uşor, mă întreb care din ele o fi ales-o. Bluza, de asta îmi amintesc, e cu năsturei mici până sus, verde şi roşu. În final, sacoul meu de stofă. Îmi ia mâna şi în ea simt sticluţa mea cu parfum Wistful. Îmi fixez atomizorul cu degetele şi-mi dau un puf după ureche. Ca altădată. Maria îşi imaginează că dacă o să miros ca altădată o să fiu ca altădată. Naivă. Nu comentez. O las să-şi gâdile orgoliul, spunându-şi că face acum un act de caritate. Probabil e un sentiment plăcut şi ăsta, să fii bun samaritean. Va ajunge în Rai fata asta, mai mult ca sigur!
Îmi pune ochelarii de soare, îmi dă de câteva ori cu degetele prin păr. La ruj ne încurcăm, e dificil pentru amândouă: eu nu văd, ei îi este peste mână.
– Gata, pornim.
Îşi pune pardesiul ei, îmi dă la îndemână pantofii, se încalţă şi ea. Ieşim. Închide uşa, dar mie îmi vine să mă întorc în casă imediat ce am trecut pragul, gândul că am de mers până în stradă, că trebuie să urc în maşină, mă demoralizează. Mi se pare că nu o să fiu în stare de toate astea.Că nu mai am nici un fel de energie în mine.
– Nu fi ridicolă. Mai cu curaj, te iau de braţ. Te rog, fii rezonabilă şi poartă-te normal. De dragul meu! Ia-o ca pe un exerciţiu. La mine vei fi ca şi acasă. Iar dacă te vei descurca acum, o să începi să te descurci şi în alte situaţii. Pentru orice este mereu un început.
Coborâm cu liftul, ajungem la maşină, Maria îmi deschide şi eu mă aşez pe scaunul din dreapta. Probabil se uită la mine ca la circ trecătorii de pe stradă. De asta am oroare. Oameni neghiobi ! Aud motorul pornind.
– Ţi s-a părut chiar aşa de greu?
-Nu, nu e greu, cred că e doar inutil. Când îţi intră ţie ceva în cap, nici naiba nu-ţi mai scoate. Vlad şi Bogdan sunt acasă?
– Tu ce crezi ? De abia aşteaptă să te vadă. I-am lăsat pe ei să pregătească masa.
Ajungem. Bâjbâi să deschid portiera, durează ceva timp până găsesc clapeta, dar Maria aşteaptă calmă. Mă enervează că nu-mi deschide ea, ar fi mai uşor decât să aştepte. I-a intrat în cap că, dacă mă aruncă în baltă, eu o să învăţ numaidecât să înot. Se înşală! În holul casei, Vlad mă strânge în braţe de bun sosit. Cunosc aşa de bine mirosul lui de after shave, mereu neschimbat.
– Hai în sufragerie. Te conduc.
Îmi amintesc drumul, ştiu traiectoria, dar simt mereu nevoia să întind mâna, să am repere. Mi-e frică să nu stric ceva. Nu se întâmplă. Cei câţiva metri mi se par nesfârşiţi. E al naibii de greu! Ce ştiu ei! Într-un final, sunt aşezată pe un scaun şi îmi simt inima tremurând. Tăcere. Despre ce am mai putea discuta?
– Ce mai faceţi, tanti Magda? îl aud pe Bogdan.
– Ce să fac, maică-ta vrea să fie Zâna cea Bună şi să mă scoată în lume.
– Păi de nu ştiu câtă vreme tot zice că o să vă aducă la noi.
– Îmi este greu să ies din casă. Pentru mine a devenit tare complicat.
– Lăsaţi, tanti Magda, vă aduceţi aminte când eram mic şi făceaţi lecţii cu mine? Îmi ziceaţi că totul se învaţă greu, că nimic nu vine fără muncă. Dar mai întâi trebuie să vrei. Aşa că e cazul să vreţi şi dumneavoastră acum, să vedeţi cum e!
Rămân fără replică. Bogdan e de-a dreptul impertinent! Nimeni nu a observat? Uită că l-am şters la fund, când era mic. Un mucos de a zecea îmi ţine mie morală? Cel mai mult sunt iritată că nimeni nu îl ceartă, nu e nimeni să-l pună la punct. Vlad pare că nici nu a fost atent la conversaţie. Maria pune faţa de masă, aduce tacâmuri, pahare, e ocupată. Doamne, ce protocolară este! O fi ziua cuiva şi am uitat? Nu îndrăznesc să întreb, ar fi o gafă de neiertat. Ar fi culmea să aprindă şi lumânări pe masă. Nu cred, aş simţi mirosul de fum. Aduce câteva aperitive, mie mi le pune ea în farfurie. Ar trebui să pun mâna, să simt, dar m-aş face de râs. Nu-mi dau seama cum fac alţi orbi cu furculiţa şi cuţiul de nimeresc numai în farfurie.
– De ce nu mănânci?
– Nu mi-e foame încă.
– Magda, nu trebuie să te simţi prost, aici nu te vede nimeni, ia şi mănâncă, cel puţin încearcă să foloseşti furculiţa. Ai prefera să te hrănească cineva?
Ţi-e jenă?
Hotărăsc să nu mă mai sinchisesc, deja e prea de tot, pun mâna şi iau din farfurie o felie de caşcaval, simt consistenţa specifică. Bun, dacă vrea circ, circ o să fac!
-Îmi dai şi mie nişte pâine, te rog!
– Ai lângă farfurie. Întind mâna şi răstorn un pahar. Nu s-a spart. Foarte rău! Găsesc pâinea. Găsesc o felie de mezel, reuşesc să fac un sandvici. Cred că stau prea aplecată desupra mesei, mă redresez, e cazul să fac şi câteva firimituri. Toţi tac. Cred că abia acum îşi dau seama că până şi banala discuţie despre vreme e ridicolă. Lasă, voi aţi vrut-o, să vă stea mâncarea în gât! Să vă săturaţi de fapte bune! La felul doi este salată de varză, friptură de pui şi cartofi. Astea nu mai merg cu mâna, folosesc furculiţa, cred că jumătate din salată e pe fusta mea sau pe faţa de masă. Friptura o iau cu mâna. E delicioasă. Îmi ling degetele.
– Doamne, Magda, o faci înadins! Vrei să te răzbuni pe noi. Nu-i nimic, o să treacă.
Dintr-o dată starea mea de iritare se acutizează şi izbucnesc într-un plâns nervos. Nu pot şi nici nu încerc să mă abţin. Mai degrabă este o tânguire, din gâtlej se scurge toată durerea, nu din ochi. Are dreptate, oamenii ăştia nu au greşit cu nimic. Ei sunt familia mea, au atâta răbdare cu mine, au făcut atâtea sacrificii din banii, din timpul şi din energia lor, ei sunt tot ce am şi chiar pe ei m-am găsit să-i supăr. Am devenit un monstru, nu e nici o îndoială în asta. Vlad se ridică şi mă ia de după umeri. Aproape că nu mai suport atâta compasiune. Doare mai mult decât nepăsarea.
– Scuze, sunt ridicolă, nu ştiu, nu ştiu ce e în capul meu de o vreme încoace, scuze, nu meritaţi nici unul. Mai bine mă lăsaţi în pace, nu vreau să vă mai deranjez niciodată. Vreau la casa mea.
– Oh, draga mea, nu mai plânge, am fost foarte dură azi cu tine. Nu mi-am dat seama ce greu îţi este. De asta mă gândeam că e bine să comunici cu cei asemenea ţie, de la ei ai putea învăţa multe. Eu nu cred că am tact. Nu sunt psiholog, în ultimul timp te-ai retras şi nu-mi mai spui nimic, de unde vrei să le ştiu eu pe toate? Am încercat să fac ce m-am priceput eu că e mai bine pentru tine. Nu te scuza, înţelegem că ţi-e foarte greu. Spune-ne ce vrei să facem pentru tine?
– Să mă lăsaţi în pace, să vă vedeţi de ale voastre. Nu am nevoie de nimic, mă descurc singură.
– Nu spune asta.
– Acum ce urmează? Să ne uităm la un film, să jucăm cărţi? Să ne uităm la nişte poze? Să răsfoim reviste de modă? Să îl ajut la desen tehnic pe Bogdan?
– Linişteşte-te! Hai la chiuvetă să te speli pe mâini şi să te curăţ pe fustă.
– Mă gândeam că vrei să te ajut la spălat vasele.
– Tot aşa te porţi şi cu Dora? Unde crezi că ai să ajungi?
– La spitalul de nebuni, acolo am să ajung!
– Nu, prin asta trec probabil toţi care şi-au pierdut un simţ, e o perioadă grea. Dar nu trebuie să devii rea pentru că nu ai decât de pierdut din ce în ce mai multe. Pur şi simplu pierzi şi infima şansă de a avea un prieten. Uiţi că noi te iubim, uiţi că noi poate merităm de la tine altceva, nu-ţi vrem răul şi nu noi suntem de vină pentru ce ai păţit. Nici noi nu ştim bine cum să ne purtăm cu tine, şi nouă ne este greu, dar în egoismul tău tu nu pricepi asta. Dacă tu nu vrei, nu mai veni aici niciodată, nici eu nu mai trec pe la tine, ştergem totul cu buretele. Nici măcar nu suntem rude, nu-i aşa? Nu ai decât să faci ce vrei cu viaţa ta.
– Vreau să merg acasă. Iar tu termină să o mai faci pe mama dolores. Eşti ridicolă. Du-mă acasă şi vezi-ţi de murăturile tale. Uită că exist. Nu ai nici o obligaţie. Te absolv de toate. Dormi liniştită.
– Bine, te duc acasă.
În drumul spre casă Maria tace. Tac şi eu, deşi aştept ca ea să spună totuşi ceva, că vine duminica viitoare să mă vadă. Nimic. Am supărat-o bine de tot. Acum îmi pare rău, dar mi-e greu să recunosc asta. Nu mai pot să gândesc acum. Sunt mult prea tulbure. O să-mi îndrept toate greşelile, promit, nu ştiu cum, dar pentru moment nu pot să gândesc precum Scarlett: şi mâine mai este o zi!

Marţi 26 octombrie

Azi Dora îşi caută treabă prin casă. Aud cum merge maşina de spălat. Probabil calcă şi rufe, nu-mi dau prea bine seama. În zile din astea o las în pace. Mi-a făcut cafeaua fără să o rog, şi eu înţeleg că nu are chef de vorbă. Poate simte că nu sunt în apele mele. Instinctul îi dictează să nu spună nimic, să nu întrebe nimic. În prostia ei se descurcă destul de bine.
Am hotărât să nu mai cer nici vin de azi încolo. Îmi amăgesc cerul gurii cu apă minerală. Multă apă minerală în cel mai mare pahar din casă. Nu-mi dau seama dacă o să rezist prea multe zile, dar mă străduiesc. Dacă nu mă las acum, nu o să mai pot niciodată să mă desprind, voi fi pierdută definitiv. Sunt încă destul de lucidă să-mi dau seama de asta. Doar voinţă să am, asta e ceea ce îmi lipseşte cel mai mult. Voi merge iar în spital şi-mi vor face analizele. Dacă se descoperă că beau? Ce vor zice? Maria are dreptate să fie supărată pe mine. M-am schimbat. Îmi este foarte clar asta, deşi nu-mi pot explica nici eu de ce. Nu mai sunt eu, nu sunt cea care mi-ar plăcea să fiu, aşa, ca ea, caldă şi împăciuitoare. Raţiunea nu mă ajută aici. Deşi trupul meu pare firav şi trăsăturile feţei mele par de păpuşă, totul înşeală: în interiorul meu are culcuş un demon al răutăţii, un demon care probabil a stat adormit şi care acum mă domină. Nu mă pot bucura de nimic, sunt invidioasă pe oricine, mă simt nedreptăţită pentru că nu o să înţeleg niciodată de ce tocmai mie mi-a fost dată o asemenea povară. Oare aşa de multe păcate am săvârşit înaintea Ta? De ce tocmai mie mi-ai dat aşa o soartă? Doamne, sunt oameni pe pământ care au păcate mult mai mari, care au ucis cu sânge rece şi ei nu au nimic. Pe mine, Doamne, m-ai aruncat în temniţa întunericului pe nedrept! Nu pot să accept că a fost o întâmplare şi că Tu nu ai nici o contribuţie la asta. Tu, Doamne, ai pentru mine o menire, nu degeaba mă laşi să mă frământ, nu degeaba mă laşi singură. Întotdeauna m-ai ocrotit. Întotdeauna ai fost cu mine. De ce m-ai părăsit? De ce nu mă mai iubeşti ca altădată?
Nimeni nu m-a iubit pe pământul ăsta. Sau m-au iubit, dar eu nu am simţit asta. Poate că nu am fost eu capabilă să percep iubirea celorlalţi sau poate că nu am reuşit să o preţuiesc şi atunci ea s-a devalorizat, a murit. Iubirea are mai multe feţe. Dar oare cum mi-aş fi putut imagina că iubirea celorlalţi e ceva ce vine degeaba? Cum de nu mi-am dat seama cât efort e necesar şi câtă răbdare cere iubirea? Mă plâng că nu am fost iubită dar eu pe cine am iubit oare? Pe mama. Dar acela era un instinct, acela nici măcar nu e un merit. Pe tata? Tata a fost un străin, s-a străduit să nu sufăr de foame sau frig, să mă ţină într-o şcoală, să am o pâine a mea, dar mai mult decât recunoştinţă nu găsesc în sufletul meu. Şi cu toate astea tot ce a făcut el pentru mine iubire s-a chemat, nu altceva. Pe Sorin, oare? Cred că nici pe el nu l-am iubit cu adevărat, căci, de l-aş fi iubit, mi-aş fi învins orice prejudecăţi şi orice temeri şi aş fi mers atunci la Bucureşti sau până la capătul lumii. Mă amăgesc şi tot dau vina pe el, dar sunt unica vinovată că nu suntem azi împreună. Pe Eugen? Pe Emil? Nu ştiu. Poate că am iubit mai mult iubirea lor pentru mine, mirajul depărtării, confortul unei vieţi mai uşoare. Aici sau aiurea în lumea largă am fost îndrăgostită de multe ori fără să ştiu însă ce este iubirea adevărată. De fiecare dată, cu fiecare a fost altfel, iubirea are cu siguranţă multe feţe.
S-a întâmplat. La 23 de ani m-am trezit din nou în oraşul meu, acasă la doamna Avram. Luasem postul la o întreprindere de ţesături din bumbac. Aveau nevoie de cineva la atelierul de creaţie, postul mi s-a părut interesant. Mult mai interesant decât un post de profesor de liceu. Nu m-am simţit niciodată prea confortabil la şcoală, poate că de aceea nu voiam să fiu tocmai eu profesor. Habar nu aveam ce am ales, ce am pierdut şi ce am câştigat. Eram o frunză în bătaia vântului, nimeni să-mi dea cel mai mic sfat, aşa că am mizat pe intuiţie. Am mizat prost, acum îmi dau seama că aş fi putut rămâne în Bucureşti, aş fi făcut poate o carieră strălucită în artă vizuală, cine ştie, dar la vremea aceea Bucureştiul mă speria, mă obosea. Cei patru ani petrecuţi acolo au fost o continuă alergătură, nervi întinşi la maximum, lume pestriţă, sunete, zgomote, ce mai, nu l-am simţit niciodată oraşul meu, nu am fost niciodată a lui.
Cu repartiţia în mână m-am prezentat la secretară şi apoi la director. Atunci l-am cunoscut pe Eugen. Secunda aceea, a primei priviri, mi-a fost fatală. Mi-a schimbat toată viaţa. Mi-a răpit, egoist şi fără nici o putinţă de a riposta, viitorul. Acum îmi dau bine seama că în viaţa mea toate lucrurile bune sau rele nu au fost premeditate. Totul, dar absolut totul, a fost o întâmplare de la un capăt la altul. Niciodată nu m-am gândit că aş putea să-mi fixez clar nişte priorităţi şi să mă ţin de ele. Am avut colege care şi-au dorit să se mărite cu un avocat şi s-au măritat în cele din urmă cu un avocat, nu mai conta că era mai bătrân sau că nu avea buletin de Bucureşti. Altele, provinciale, au vrut să rămână la o catedră, la facultate, au făcut ce au făcut şi au rămas în capitală. Altele, ca Maria, şi-au dorit casă şi copil şi au ştiut să preţuiască primul bărbat care le putea oferi toate astea. Toate ştiau foarte precis ce vor în viaţă. Dar eu? Eu? Eu am trăit mereu aşa cum m-am născut, precum o floare sălbatică, în bătaia vântului, la cheremul ploilor din cer, al păsărilor călătoare, al anotimpurilor. Am luat fiecare lucru aşa cum a venit el, fără să mă întreb de mi-e cu folos ori ba, fără să încerc măcar să mă opun. Ştiam din copilărie că pisicile strică mereu cuiburile şi mănâncă puişorii de vrabie şi eu nu puteam decât să mă uit şi mi se părea firesc ce se întâmplă. Nu sufeream nici pentru puişori şi nu mă bucuram nici pentru pisica sătulă care avea şi ea la rândul ei pui de hrănit. Era legea naturii scrisă peste tot. Vedeam primăvara cum florile cele mai gingaşe îngheaţă într-o singură noapte de ger, dar nu a trecut nici o toamnă fără ca pomii să nu lege rod. Vedeam că sub povara fructelor copacii îşi rup uneori chiar cele mai viguroase crengi. Iar anul următor creşteau alţi vlăstari. Vedeam că oamenii se nasc la timpul lor şi mor la timpul lor. Ca toate animalele. Iar în această lume, la ce bun să încerci să-ţi faci planuri, când în satul meu o femeie a născut un prunc şi apoi a murit? Femeia aceea era mama mea, eu eram pruncul, lăsat în grija lui Dumnezeu şi a nimănui altcuiva. Doar că Dumnezeu era şi el în ceruri, ca şi mama. În lumea în care eu rămăsesem, toate erau cu rostul lor şi nimic nu putea împiedica roata destinului să se învârtă şi răul sau binele să se întâmple. Aceasta era lumea satului meu. Cei născuţi la oraş aveau alte sisteme de referinţă, alte valori, alte percepţii. Aveau un simţ al realităţii mult mai dezvoltat şi se integrau activ în tot ce era împrejur, modificând tot ce se putea schimba în favoarea lor. Eu nu, eu eram cea care se mulţumea să contemple şi să fie preluată în marele torent creat de viaţa celorlalţi. De parcă eu, una, nu aveam viaţa mea sau mai bine zis viaţa mea devenise un ingredient din viaţa altora. Asta am fost multă vreme şi nici azi nu ştiu de a fost bine sau rău.
Un ingredient din viaţa lui Eugen, asta am fost o vreme. O vreme în care am pierdut şi am câştigat, dar mai degrabă am pierdut. Ani, tinereţe, vise, vremea de a fi mamă, vremea de a clădi un cămin, o carieră. În acea dimineaţă m-a măsurat din cap până în picioare, m-a poftit să iau loc.
– Doamna ….
– Domnişoară. Magda Ivan.
– Mă scuzaţi.
– Aţi terminat arte plastice. Artistă, care va să zică!
– Ei, nu chiar, exageraţi, tovarăşe director.
– Ba da, se vede după chip, după mâini, după privire, că nu sunteţi o persoană obişnuită. Va fi o plăcere să colaborăm. Avem un atelier de creaţie, când veţi ajunge acolo o să înţelegeţi cu ce se ocupă. Avem colaborări cu exteriorul şi ne trebuie un specialist adevărat. Până acum am lucrat doar cu diletanţi, de altfel oameni talentaţi, dar fără şcoală de specialitate. Am gânduri mari cu atelierul ăsta şi acolo veţi fi o persoană foarte importantă.
Nu ştiam dacă să mă ridic sau să mai stau. Eugen tăcea, se uita fix în ochii mei, ca un şarpe ce vrea să-şi hipnotizeze victima, cred că asta şi făcea pentru că eram complect pierdută, mă uitam la bărbatul din faţa mea, mult mai în vârstă ca mine, avea patruzeci şi ceva de ani, şi mă simţeam deja subjugată de o forţă exterioară mie. Era primul bărbat care mă intimida: prin prestanţă, prin ţinuta lui, cămaşă albă şi cravată, prin manieră, prin vocea lui, prin forţă, de ce nu, căci, dacă m-a impresionat ceva la el, în primul şi în primul rând a fost trupul lui musculos, bine făcut, ce-l presimţeam sub costumul impecabil, ceva ce amintea de cerbul dominant într-un cârd de ciute. Avea ochi mari, negri, bine conturaţi de sprâncene bogate, o gură senzuală, cu buze pline şi o dantură perfectă. Mâinile lui erau mari dar cu pielea fină, de om ce nu a atins cu ele decât stiloul şi femeile. Se vedea de departe că el controlează tot ce mişcă în fabrică.
– Vei fi în scurt timp şefa atelierului, a spus el aprinzându-şi o ţigară.
– Şi eu ce o să fac, mai exact?
– O să ai grijă ca tot ce iese de acolo să aibă stil.
– Adică?
– Nu ştii ce înseamnă stil?
– Ştiu, dar mă întrebam ce se creează în atelier!
– De toate, de la imprimeuri pentru lenjerie de pat până la ţinute de seară.
– Dar eu nu am prea multe noţiuni de design vestimentar, am terminat desen.
– Ce naivă eşti, tu crezi că eu am terminat facultatea de textile? Eroare! Am terminat T.C.M.-ul, dar am învăţat din mers să fiu ceea ce trebuie. Dacă ai probleme, vii direct la mine, ai înţeles?
– Da, tovarăşe director.
M-am ridicat să plec, înţelegând că dialogul de protocol s-a terminat.
– Stai, nu ţi-am dat voie să pleci!
Nu am remarcat atunci acel „nu ţi-am dat voie” şi pentru asta aveam să plătesc scump mai târziu. Era prima oară în viaţă când cineva îmi dădea o comandă şi eu mă supuneam fără să mă împotrivesc, nu realizasem însă asta atunci. M-am aşezat ascultătoare.
– Ai unde să stai?
– Deocamdată stau la fosta gazdă din liceu.
– Să faci cerere pentru o locuinţă de serviciu. Să vii să ţi-o aprob. Acum poţi pleca.
M-am ridicat, am ieşit năucă pe uşă, ochii şi vocea lui Eugen mă urmăreau încă. Omul acela reuşise să mă intimideze, să mă subjuge. Paradoxal, deşi se purta cât se poate de civilizat, era totuşi ceva primitiv în relaţia dintre mine şi el. Poate nu primitiv, poate instinctiv. Eugen era cel ce domina, iar eu eram cea dominată, dar asta îmi plăcea, sentimentul acesta era pentru prima oară în viaţă cunoscut de mine. Ceilalţi bărbaţi se pierdeau mereu în faţa mea, erau politicoşi din cale afară, nu mă contraziceau niciodată de teamă să nu mă piardă. Eugen era dezinhibat, eu eram deja proprietatea lui fără tăgadă, ca şi fabrica, el deja ştia asta, avea în mintea lui un plan, nu ratase nimic niciodată, eu nu eram nici pe departe ceva ce el nu ar fi îndrăznit să râvnească. Nici un gest, nici un cuvânt nu trădau asta, dar amândoi ştiam că nu e finalul poveştii noastre acolo, atunci.
Secretara mi-a dat o mulţime de cereri şi de documente de completat. Actele m-au timorat mereu, mereu au fost punctul meu slab. Orice hârtie şi orice ştampilă erau un munte greu de urcat. Iar după ce hârtia era gata urma coşmarul că aş putea-o pierde şi că ar trebui să o iau de la început. Două zile am făcut orientare turistică la birourile TESA şi la dispensarul medical. Acum, că terminasem cu actele de angajare, mi se părea că mă pot apuca de treabă liniştită. Uşor de zis, dar nimeni nu-mi spunea unde să merg. M-am dus la secretară.
– Intraţi la domnul director.
Am bătut la uşă, de dinăuntru nu am auzit nimic, era o uşă mare, capitonată, oricum gestul meu era inutil, aşa că am intrat. Stătea la birou şi vorbea la telefon. Fuma. Nu a ridicat imediat privirea, de parcă ştia că urma să intru acolo, pentru el totul era rutină, era tradiţie, era cutumă, pentru mine totul era nou şi mă copleşea. Am rămas în dreptul uşii fără să spun nimic.
– Ia loc. Ce s-a întâmplat? Deja ai nevoie de ajutor?
– Secretara mi-a zis să intru. Am terminat cu formalităţile.
– Aha! Pot să-ţi spun Magda?
– Bineînţeles.
– Ai fost prin hale?
– Nu.
– Trebuie să mergi, o să-ţi dau pe cineva să-ţi prezinte fabrica. Altfel nu o să poţi avea o privire de ansamblu. Să ştii că e un lucru important, trebuie să ştii mai ales cum este procesul tehnologic. Altfel nu o să poţi crea nimic care să poată fi pus în practică. O să fii prezentă aici la toate şedinţele care se fac cu şefii de sectoare, în fiecare luni la prima oră de obicei, o să fii de faţă la negocierile cu partenerii din străinătate. Să ştii că acolo, la creaţie, e un cuib de viespi şi de pile. Sunt gata să te devoreze. Sper că nu ai să te laşi. Hai în cuşca leilor, deşi cât eşti de firavă nu or să aibă nici pe o măsea. Iar părul ăsta e natural sau ţi l-ai decolorat cu ceva? Să ţi-l prinzi oricum cu o panglică, cu ceva, altfel eşti un pericol public! O să primeşti şi un halat.
S-a ridicat, m-am ridicat şi eu şi am pornit spre atelier. Faimosul atelier de creaţie, locul meu enigmatic de muncă. Am trecut prin secţia de ţesătorie, războaiele făceau să trepideze dalele de ciment de sub picioare într-un zgomot infernal, o senzaţie stranie de vertij m-a cuprins şi am mulţumit atunci Cerului că nu a fost să rămân muncitoare simplă într-o ţesătorie, căci aşa mi se sortise de diriginta mea cândva. Se pare că Dumnezeu a avut alte planuri cu mine chiar de atunci. Am urcat nişte scări. La capătul unui coridor era atelierul. A deschis uşa, a intrat primul, ca şi cum ar fi vrut să mă protejeze. Înăuntru s-a făcut linişte. Maşinile de cusut au amuţit. Mi-am dat seama că Eugen era mai mult temut decât respectat, asta am simţit-o instinctiv, nu aş putea să explic prin ce receptori. Către noi s-a îndreptat o doamnă grăsuţă, într-un halat albastru cu revere brodate. Avea trăsături blânde, părul cărunt şi uşor ondulat natural, legat şi el cu o banderolă din acelaşi material cu halatul. Era doamna Viorica, şefa atelierului, un fel de om bun la toate. Avea un zâmbet sincer, de bunăvoinţă, de om de la ţară care stă în poartă şi salută cu bucurie orice trecător, indiferent dacă îl cunoaşte sau nu. Mi-a plăcut de ea de la prima privire, am găsit în ea ceva matern, protector, ceva pe care mă puteam sprijini.
– Domnişoara Ivan va lucra aici. Ai grijă de ea, e o persoană foarte sensibilă dar şi foarte valoroasă. Este desenatoare, a terminat arte plastice, dacă o supăraţi şi dacă nu o ascultaţi, o să plece şi ea ca şi celelalte. Te rog, nu vreau să mai aud poveşti.
– Nu, tovarăşe director, o să fie bine, o să vedeţi.
– Domnişoară, dacă te supără careva de pe aici, să vii să-mi spui personal. Hai să vezi la ce se lucrează acum.
L-am urmat. Părea că ştie tot ce mişcă acolo, peste tot, în orice sector, ce se pune în lucru, ce iese, ce merge, ce nu merge, ce contracte sunt în derulare, ce maşini la reparat. Era omul acela un ghem de energie cu o memorie de elefant şi o inteligenţă uimitoare. Mă simţeam stânjenită de faptul că l-am deranjat în birou de două ori în trei zile, când alţii aşteptau cu săptămânile la rând o audienţă. Am înţeles că pentru mine făcuse ceva special, iar eu trebuia să mă consider o norocoasă. Mă simţeam atrasă de persoana lui prin toţi porii. Era ceva în el care mă fascina, care mă subjuga în totalitate şi necondiţionat, deşi văzusem bine că poartă verighetă, şi încă una groasă. Ceva neexplicat şi cu totul nou înmugurea în adâncul sufletului meu.
Am traversat în colţul opus, trecând printre maşinile de cusut şi am ajuns într-o nouă cameră plină de pensule şi de şabloane. Am înţeles că aici se concepeau culori şi desene ce ulterior aveau să fie imprimate pe albiturile din bumbac. Ochiul meu s-a îngrozit: ursuleţi, margarete, trandafiri, un apogeu al kitschului. Eugen mi-a văzut tresărirea din ochi.
– Ce zici?
– Se poate mai bine.
– Vezi, asta aştept de la tine.
– O să mă străduiesc.
Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit subit de o treabă rămasă neterminată, s-a îndreptat spre ieşire.
– Vă las, spor la muncă, tovarăşe.
– Mulţumim, tovarăşe director.
Eram sigură că nu o să rezist acolo prea multă vreme. Dar trei ani nu aveam ce să mai fac, cum să plec, erau anii obligatorii de stagiatură, nu se admiteau transferuri, detaşări sau negaţii. Ordin de la cabinetul 2. Trei ani erau o veşnicie atunci, dar zarurile erau aruncate. Alesesem singură.
După nici o lună am început să-mi iau treaba în serios. Nu conta pentru mine dacă ceva am învăţat sau nu, am lăsat intuiţia, inima şi ochiul meu să decidă şi au început să se vadă primele rezultate. Cele dintâi mostre au fost prezentate şi au avut succes. Eugen radia. Îi venea apă la moară, bumbacul se cerea foarte mult la export, iar acum noile modele făceau furori. Înlocuisem ursuleţii şi trandafirii de pe lenjeriile de pat cu noi modele, culori mai curajoase, modele tematice. Nu îmi plăcea foarte mult ceea ce făceam, era departe de ceea ce visasem, eram departe de planşetele de desen, de pictură, de ceea ce mă pasionase cu adevărat. Orice aş fi făcut în acel atelier, tot neinteresant şi inutil era din punctul meu de vedere. Tot ce nu era tablou nu era artă adevărată. Tangenţial studiasem în facultate designul vestimentar, al ambientului, al obiectelor, dar, la acea vreme, pentru mine nu reprezenta ceva important, nici nu bănuiam că voi ajunge să fac tocmai asta.
Într-una din zile sunt chemată la director. Am intrat, secretara mi-a dat undă verde. Eugen era aşezat pe scaunul lui impunător îmbrăcat în piele maro şi cu nituri aurii. Studia nişte documente aflate pe birou. De cealaltă parte o muncitoare în salopetă, rămasă în picioare, cu capul plecat.
– Şi de ce vrei să-ţi schimbăm locul de muncă?
– Am reumatism, vedeţi bine, am şi documentele medicale. Am poliartrită.
– Şi unde ai vrea să lucrezi? Nu cumva aici, în locul meu?
– Nu, tovarăşe director, dacă s-ar putea, aş prefera în ţesătoria uscată. În filatură e multă apă, nu mai rezist, credeţi-mă! Mi se strâmbă toate oasele de la frig şi umezeală.
– Ascultă, scumpo! Mă crezi idiot? La anii tăi, reumatism? Vrei să-ţi arăt ce reumatism am eu? Ia întinde-o la lucru atât cât mai ai unde. Dacă nu-ţi convine aici, caută matale în altă parte condiţii mai bune. Înţeles?
– Am înţeles. Dar dacă plec, rămân fără bani. Cine mă angajează? Dacă stau în umezeală, îmi stric şi mai tare sănătatea. Sunt între ciocan şi nicovală.
– Da, bine zici, cred că stai mai mult între ciocane.
– Domnule director, poate totuşi îmi găsiţi un loc mai bun, sunt gravidă, am deja trei luni.
– Şi ce-i cu asta? Doar nu cu mine l-ai făcut. Să fii sănătoasă!
Femeia aceea, cam de o seamă cu mine, dar cu tenul deja ridat şi cu cearcăne, s-a îndreptat resemnată spre ieşire. Avea mâinile umflate şi chircite de boală, o boală care probabil îi devora încetul cu încetul tinereţea, viaţa, iar Eugen nu catadicsise să-i arunce nici măcar o privire. De ce m-a lăsat oare să asist la scenă? De ce a trebuit să mă facă martoră la asta? Intenţionat o făcea, ca să mă pună în dificultate. Să realizez cât e de puternic şi cum poate să decidă acolo peste orice. Deci şi peste mine. Era o demonstraţie controlată de putere. A apăsat de un buton şi imediat a răspuns la interfon secretara.
– Da.
– Cheamă-l pe Vasile la mine.
– Imediat.
Fără să-mi acorde nici mie cea mai mică atenţie, de parcă nici nu eram acolo, continua să citească dosarele de pe masă. Asta mă intriga la culme.
– Te duce şoferul să vezi un apartament. Dacă îţi convine, vii şi-mi spui şi facem actele. Va fi locuinţa ta de serviciu. La revedere.
Am ieşit, puţin contrariată de răceala lui acompaniind aşa o favoare de mare: eu cu şoferul directorului să vedem un apartament. Iar dacă nu-mi place ăsta va urma altul? Nu era ceva normal. Ori Eugen voia să mă păstreze în fabrică, ori mă plăcea ca femeie şi acum era felul lui de a-mi arăta asta. Altceva nu-mi venea în minte. Dar de ce nu se purta ca un bărbat îndrăgostit? Am ajuns în centrul oraşului, la un bloc aflat încă în cărămidă. La etajul trei un apartament de două camere, cel în care stau şi azi. Vasile mi l-a prezentat, avea cheile la el. Se cunoştea că mai venise aici, i-a scăpat un:
– Domnul director a fost sigur că o să vă placă. S-a bătut cu cei de la Primărie pentru el.
Nu mai aveam nici un dubiu, Eugen fusese aici şi alesese pentru mine. Am acceptat. Nu era momentul şi nici nu aveam motiv să fac mofturi. De abia venită în întreprindere, fără copii, fără alte obligaţii, pe deasupra şi două camere în plin centrul oraşului! M-am întors, am vrut să intru la Eugen să-i mulţumesc, dar secretara nu m-a lăsat. Era ocupat sau ştia deja ce vreau să-i spun. Poate nu a fost aşa. Poate era planul lui secret pentru mine. A trimis apoi echipa de meşteri din fabrică la noul meu apartament şi în două săptămâni am avut gresie, faianţă, pereţii văruiţi şi parchetul raşchetat fără nici un leu. Eu nu trebuie să spun decât ce vreau, de restul se ocupă domnul director, aşa mi s-a explicat. Situaţia mea era din ce în ce mai ingrată. Simţeam că se vorbeşte pe seama mea prin fabrică, acolo nimic nu scăpa nedifuzat, doar că nu se striga în gura mare. Eu eram noua protejată a directorului, era clar pentru toţi că nu degeaba, deşi la director accesul meu părea o vreme interzis şi eu nu aveam habar de ce. Simţeam însă că el controla totul. Chiar şi acea distanţă dintre noi era controlată tot de el. Şoferul lui îmi stătea la dispoziţie şi desigur îi raporta totul cu lux de amănunte. Am colindat magazinele de mobilă, de perdele, covoare, de tot felul de obiecte casnice, am ales, am făcut rate ca orice om ce începea de la zero. Din nou acte, acte, adeverinţe, giranţi. Dar am supravieţuit şi în final m-am ales după două luni de agitaţie cu o casă splendidă, bucătăria şi dormitorul puse la ac. În dormitor mi-am vopsit pereţii în degradeuri de la roz la bordo, draperiile şi mobila erau toate albe, în dreptul ferestrei am găsit la o consignaţie un vas mare, alb. Am pus în el un braţ de crengi de salcie ornamentală, vopsite şi ele în alb. Pe jos am găsit două covoare din lână albă, pe pat o cuvertură ţărănească ţesută la mine în sat din lână fină ţigaie şi per ansamblu totul a ieşit pe cât de calm, pe cât de cald, pe atât de neobişnuit în acele timpuri. Dar era casa mea şi acolo făceam ceea ce voiam. Nu îmi puneam limite. Sufrageria am lăsat-o pentru mai târziu, o dată nedefinită în calendar, să fac acolo într-o zi atelierul meu secret. Încă mai speram să plec din fabrică, să mă apuc de pictură, să-mi deschid propria expoziţie. Pentru moment, părea că totul e bine, viaţa mea începuse să se aşeze. La serviciu mă împrietenisem cu doamna Viorica şi-mi făcusem din ea un aliat de bază. Scăpasem de ochiul vigilent al doamnei Avram care, amabilă, m-ar fi găzduit oricât, dar eu deja voiam să am libertatea mea de mişcare. Maria era încă studentă la Bucureşti, dar din când în când tot ne mai vedeam, căsnicia ei mergea bine şi eram bucuroasă pentru ea. Rămăsese însărcinată aproape imediat după nuntă şi era foarte încântată de asta.
Pe acasă, pe la tata, treceam foarte rar. Acolo nu mai eram la mine acasă. Pe Marcel l-au dat în clasa a V-a la un liceu cu internat, dar doamna Avram s-a făcut foc şi pară. Cum se poate, finul ei să stea printre străini? Aşa că în urma mea l-am lăsat acolo, la ea, pe Marcel. Se făcuse un ştrengar frumos şi, spre deosebire de mine, care la vârsta lui de abia deschideam gura, el părea că e mult mai sociabil, mai orientat în matematică şi în celelalte. Îmi luasem de voie, de nevoie, rolul de soră mai mare în serios, mă duceam la şedinţele cu părinţii, îi mai lăsam bani de buzunar, doar era fratele meu. Eram pe jumătate soră, pe jumătate mamă şi nu mă regăseam de fapt în nici unul din roluri. E greu să ai un copil şi să-i porţi de grijă, asta am văzut foarte bine şi poate că de aceea niciodată nu mi-am dorit cu tot dinadinsul un copil al meu. Realizam că de abia pot să am grijă de mine în vremurile acelea atât de nesigure, un copil mi-ar fi încurcat viaţa prea mult. Îi mulţumeam în sinea mea Mariei că nu m-a lăsat în inconştienţa mea să fiu victima relaţiilor mele sexuale, şi chiar dacă niciodată nu a fost de acord cu ele, măcar nu am rămas însărcinată cu un copil nedorit de mine sau de tată.
Trecuseră câteva luni bune de când l-am cunoscut pe Eugen. Ne vedeam la începutul fiecărei săptămâni la şedinţa operativă. Mă tachina mereu, uneori ne atingeam ca din întâmplare mâinile, alteori venea personal în atelier, mai ales atunci când se începea o nouă linie de producţie. Eram apropiaţi într-un fel foarte special, vedeam bine în ochii lui că mă place. Nu-mi inspira nici frică, nici respect, ci mai degrabă o supunere necondiţionată. Mă simţeam a lui fără ca nimic evident să-mi confirme asta. Eu începusem să prind curaj în atelier şi ignoram cu desăvârşire bârfele ţesute în jur, începusem să mă impun ca atitudine artistică şi asta a stârnit pe cât de multe vociferări, pe atât de multă admiraţie. Într-una din zile îmi zice:
– Au făcut băieţii mei treabă bună?
– Care băieţi?
– Cei cu zugrăvitul.
– Da, nici nu am apucat să vă mulţumesc.
– Vreau să văd ce au făcut, se poate?
Mi se părea atât de tardivă curiozitatea lui. Mă simţisem atrasă din prima clipă de omul acela, chiar mi se păruse că-mi face avansuri o vreme, apoi parcă mă abandonase şi dintr-o dată iar îl interesa persoana mea. Acum sunt sigură că o făcuse cu premeditare. Pur şi simplu mă mai lăsase să cresc, să mă obişnuiesc cu el.
În seara aceea a venit cu şampanie, „să udăm” apartamentul. Poate că voia asta şi în momentul când a sunat la uşă şi-a dorit doar să bem un pahar, să vorbim şi apoi să plece, deşi nu cred. Avea în buzunar un prezervativ. Poate că acolo era tot timpul câte unul. Toată lumea ştia că e un crai. Realitatea a fost că, după ce a intrat, m-a cuprins în braţe şi m-a sărutat ca un matroz îndrăgostit, plecat multă vreme pe mare. M-am abandonat în braţele lui puternice la care visasem multe, prea multe nopţi. M-a luat şi m-a dus în dormitor, iar eu am acceptat păcatul. Bucuroasă, mirată, înfiorată. El era ocrotitorul meu, îngerul meu păzitor, era întâia oară când împărtăşeam aceeaşi bucurie secretă a vieţii cu un bărbat adevărat. Nu conta că era al altei femei. În mine s-a produs un miracol, ceva se schimbase, nimic nu era ca altădată. Întâia oară în viaţă am avut sentimentul că sunt o posesie. Nu în înţelesul mercantil, ci în acel înţeles subtil pe care doar femeile îl cunosc. Era o posesie bună, era ceva care îmi amplifica orgasmul, care mă apropia de nemurire. Era acea posesie la care am râvnit dintotdeauna, pe care am căutat-o adesea, dar care, probabil, nu e la îndemâna oricărui bărbat să o ofere şi nici a oricărei femei să o accepte. Pentru că a poseda o femeie cere artă. Cere răbdare, tact, antrenament. Iar Eugen avea destul din fiecare. L-am dorit, dar nu cred că l-am iubit. A fost între noi mai degrabă o conspiraţie. Fiecare a găsit un timp în celălalt ceea ce voia. Eu voiam protecţie, afecţiune caldă, siguranţă. El îşi dorea o femeie tânără şi frumoasă, tăcută, plăcută şi care să nu-l înnebunească cu gelozii absurde, cu rugăminţi de a rămâne peste noapte. Uneori venea în fiecare zi, alteori nu venea câte o săptămână. Niciodată însă nu intra în casă cu mâna goală, în acele vremuri în care până şi un borcan cu iaurt era greu de procurat. Chiar şi o pereche de ciorapi lycra. Un săpun. O banană. O bucată de caşcaval. Totul era de contrabandă. De parcă nu se mai terminase războiul cu nemţii. Eugen ştia că trebuie să-mi asigure un confort minim, nu ar fi suportat să mă vadă îmbrăcată ponosit sau suferind de foame. Avea grijă de toate, într-un mod aproape patern. În schimb, eu trebuia să fiu acolo numai pentru el, să nu sper nimic şi mai ales să nu întreb nimic. Avea fel de fel de fantezii erotice pe care nimeni nu le-ar fi putut bănui în spatele durităţii pe care o afişa din belşug. Îi plăceau surprizele. Îi plăcea să experimenteze. Sexul era precum un spectacol extravagant. Din străinătate mi-a adus odată un compleu de noapte, dantelă neagră, mătase şi ştrasuri. Mi s-a părut vulgar, dar desigur nu era. Nici nu-mi imaginez dacă pentru mine făcuse acea investiţie scumpă sau, mai degrabă, pentru plăcerea lui. Apoi, cu altă ocazie mi-a completat garderoba cu o mască din satin negru, cu dantelă fină şi paiete. Intram în jocurile lui uşor, de parcă numai aşa făcusem sex toată viaţa. Eugen ştia multe, trăsese cu ochiul pe gaura cheii în Occident, eu nu eram poate în imaginaţia lui decât o vedetă din filmele erotice. De la el am auzit întâia oară de tantra şi de kamasutra şi tot el mi-a arătat o faţă nouă şi tainică a iubirii. Iubirea alternativă, aşa o numea el. Avea uneori erecţii lungi, obositoare. Alteori folosea doar degetele dar pentru mine plăcerea era aceeaşi. Erotismul nostru era filtrat prin minte şi nu prin trup. Îi plăcea să inventeze şi eu eram dispusă să intru de fiecare dată în joc. Îi plăcea să mănânce fructele tăiate felii şi lipite cu miere între sânii mei. Uneori aducea câte un vin bun şi îmi turna porţii mici în buric, savurându-l de acolo, la temperatura corpului meu. Nimic din ce-mi cerea Eugen nu mi se părea degradant sau deplasat. Îmi plăcea de el în întreg, de felul lui de a fi, de blândeţea lui şi de trupul lui, încât ajunsesem să îl venerez ca pe un zeu. Şi nu doream altceva decât să-i fac plăcere. Ne iubeam în dormitor sau aiurea în casă, oriunde i se părea lui că e mai bine. Dar în public sau la serviciu, fie şi singuri în biroul lui, nu făcea nici cea mai mică aluzie la relaţia noastră. Nici eu. Eram convinşi că pe undeva erau ascunse microfoane.
O singură dată, era o vară toridă, secretara a sunat în atelier şi mi-a spus că sunt aşteptată de urgenţă la director în birou. Am alergat într-un suflet. Eugen m-a întâmpinat de la uşă, cu degetul arătător la buze, m-a luat de mână şi m-a condus spre birou, făcându-mi în continuare semn să tac. Trăsese perdelele groase la geamuri şi dăduse drumul unui un ventilator ce se rotea scârţâind ritmic într-un ungher. Purta în ziua aceea o cămaşă subţire, bej, cu mâneci scurte, şi îşi desfăcuse cravata. S-a aşezat pe fotoliu şi am rămas surprinsă când m-a aşezat în genunchi în faţa lui. Se uita la mine cu privirea aceea pe care o avea întotdeauna când mă dorea şi pe care o ştiam foarte bine. Mi-a desfăcut una câte una agrafele, cu răbdare, parcă nesigur de ce avea să urmeze, şi mi-a răsfirat părul pe spate. M-a lăsat aşa, câteva clipe, în tăcere, apoi a început să-şi descheie fără grabă nasturii de la pantalon. Am înţeles imediat ce-şi doreşte. Mi-o cerea în cel mai explicit mod. Penisul lui era în erecţie şi îmi prinsese capul cu amândouă mâinile, ca într-o menghină. Nu aveam nici o scăpare şi nici o putere să mă împotrivesc. Ca o străfulgerare, mi-am amintit cuvintele spuse de Eugen atunci când m-am angajat: ”nu ţi-am dat voie!…nu ţi-am dat voie!” îmi răsuna în urechi ca un ecou vorbele lui de odinioară. Am pierdut încă de atunci, din prima zi în care l-am cunoscut, fără să-mi fi dat seama, dreptul de a spune vreodată „nu” în faţa lui. Şi, în esenţă, nimic nu se schimbase între noi, deşi trecuseră câţiva ani.
Eram speriată şi nesigură pe mine. Mă uitam din când în când în sus la el. Eugen stătea cu ochii închişi, arăta obosit, încercănat, crispat, transpiraţia i se prelingea pe frunte. Din când în când gemea uşor şi şoptea:
-Aşa…aşa…încă puţin…
După ce a ejaculat mi-a întins, incredibil de firesc, un şerveţel, să scuip sperma. M-am aplecat peste coşul de hârtii de lângă birou, cu spasme în stomac. Voiam să vărs, voiam să plâng, voiam să mor. Apoi am simţit pe umeri mâinile lui, Eugen m-a ridicat de acolo, mi-a şters cu tandreţe buzele, de parcă aş fi fost un copil răcit, m-a aşezat pe genunchi şi m-a sărutat îndelung, împingându-mi în gură cu limba un drops cu aromă fructată. Fără nici un cuvânt.
De ce o făcuse tocmai în acea zi şi fără să vorbim vreodată despre asta, nu ştiu nici acum. A fost o dorinţă de moment, a fost ceva premeditat? Poate acolo, în birou, cu uşa neîncuiată, ştiind că în orice moment ar putea să dea peste noi cineva, era mult mai incitant. Era o aventură adevărată. Toate astea făceau parte din excentricităţile lui. Mă obişnuisem cu ele şi nu întrebam de ce sau cum. Întotdeauna venea la mine neanunţat şi pleca la ora zece seara, nici un minut mai târziu. Niciodată nu l-am rugat să rămână, asta ar fi fost sfârşitul a tot. Nu voiam copii, nu voiam să mă mărit, voiam acel echilibru greu de înţeles pentru alte femei, al unei relaţii libere şi fără promisiuni de neîndeplinit. Era ceva între prietenie şi iubire, o relaţie care ne-a subjugat deopotrivă, care ne-a prins în interiorul ei într-o obişnuinţă acceptată şi de mine şi de el ca pe o normalitate. Nu era numai sex între noi. Erau după-amiezi în care nu făceam decât să continuăm dialogurile rămase neterminate la fabrică. Alteori nu scotea nici o vorbă. Se aşeza lângă mine, tăceam, iar eu îl mângâiam pe frunte şi pe tâmple. Acolo îi plăcea lui. Într-un final pleca la fel de tăcut. Ştiam atunci că are probleme şi îl lăsam în apele lui tulburi. Doar Vasile, şoferul, ştia întotdeauna unde este Eugen. Mi-am dat seama de asta într-o seară când a sunat la telefon şi a cerut cu şeful. Soţia lui îl căuta disperată, fata lui încercase să se sinucidă, luase zece tablete de diazepam şi era internată. Eugen a plecat imediat, tulburat. Îşi iubea fata ca pe ochii din cap. În noaptea aceea m-am simţit cumplit de vinovată. Apoi am înţeles că de fapt fusese o ceartă cu iubitul ei, perpetua nevoie de posesie absolută a partenerului în dragoste, şantaj sentimental ieftin. Nimic care să aibă vreo legătură cu mine. Voiam orice, doar să nu fac pe altcineva să sufere. Soţia lui ştia sau dacă nu a ştiut atunci a aflat mai târziu de mine, aşa cum aflase de multe altele din viaţa lui Eugen. Nu am întrebat niciodată, dar cred că au făcut între ei o înţelegere de la început: ea să fie soţie, cu casă, copil, salariu, onoruri, el să îşi vadă de viaţa lui cum vrea, numai să îşi bea cafeaua de dimineaţă acasă şi nu în altă parte.
Tata nu m-a întrebat niciodată nimic despre viaţa mea intimă. Poate că nici nu ştia. Poate că nu îl interesa. Poate nu a vrut să rişte să audă din gura mea adevărul. Maria îl născuse pe Bogdan, se întorsese pentru stagiatură înapoi în oraşul nostru. Au primit repede o garsonieră, aşa că aveau şi ei casa lor şi mie îmi plăcea să merg acolo. Ei erau o a doua familie, o a treia familie, cine mai ştie, căci noţiunea mea de familie era alta decât cea din dicţionare. La un moment dat, Maria şi-a pus în cap să mă mărite cu unul din colegii lor încă neînsuraţi.
– Magda, trebuie să ai şi tu rostul tău. Când ai să faci copii?
– Nu cred că rostul meu e să fac copii, dragă. Tu de asta te-ai măritat?
– Da şi nu, dar trebuie făcut şi asta în viaţă.
– Trebuie. De ce totul trebuie? De unde ideea asta că totul trebuie, explică-mi. Poate că eu nu vreau copii şi nici măritat nu-mi trebuie, cum zici. Mă uit la tine: cu ce te-ai ales din măritiş? Cu o mulţime de rate, mâncare de făcut, casă de curăţat, pelinci de spălat şi un copil de legănat pe picioare sau de asta ai scăpat, în fine, ai ajuns să-l duci la creşă.
– Fugi de aici, tu asta vezi la mine în casă?
– Da, asta văd, tu eşti cea care nu vede pentru că eşti în interior.
– De ce eşti rea?! Vlad mă iubeşte şi Bogdan o să crească, cum vrei tu, să ai copii gata mari?
– Nu ar fi rău.
– Te pomeneşti că o vrei pe fata lui Eugen, aproape studentă.
– Tu nu înţelegi. Mai bine să nu mai vorbim.
– Totuşi hai să-ţi fac cunoştinţă cu un tip de treabă, o să fie reumatolog. Vrea şi el să se aşeze la casa lui. Nu cred că nu o să te placă, important este să îl placi tu pe el.
Am acceptat atunci mai mult de gura Mariei. Nu am pomenit nimic despre asta lui Eugen, deşi aş fi vrut să-i spun. Aş fi vrut să văd cum reacţionează. Cum îl doare. Dar nu am făcut-o. Eugen nu era un bărbat pe care să experimentezi. Era în stare să mă arunce la coşul cu vechituri într-o clipă. Aproape obligată să mă mărit cu reumatologul. Eugen era atât de sigur pe el, pe mine, că nu îl înşel cu nimeni, că nu mă văd cu nimeni, că nu îmi doresc altceva în afară de el. Asta făcea că relaţia noastră să meargă. Şi avea dreptate. Nu era cu putinţă să mă desprind de el, aşa cum un satelit nu are suficientă energie proprie să se desprindă de planeta mamă. Oricum, întâlnirea pusă la cale de Maria a fost un fiasco. Nimic mai plicticos, decât un medic într-o casă de medici. Limbajul lor academic şi aerul că nimic nu e mai important decât ei şi ceea ce fac. Nu mă vedeam la braţ cu viitorul reumatolog, un lungan blond şi spălăcit, aşteptându-l cu masa pusă, omagiindu-l pentru munca lui atât de importantă, mereu recunoscătoare că aduce un ban în casă şi că şi-a coborât privirea spre mine, o desenatoare oarecare din neam de ţărani şi făcând parte acum din clasa muncitoare. Locul meu avea să rămână multă vreme alături de Eugen. În felul lui, el mă venera. Şi cu toate astea, realizez că a fost un mare egoist. Nu m-a iubit, s-a iubit doar pe el. Ştia că îmi răpeşte anii pe care nu o să-i mai pot recupera niciodată. Ştia că nu-mi putea oferi nimic solid, nimic pentru viitor. Ştia că va veni o zi în care va trebui să mă lase liberă, să-mi văd de viaţă. Cu cât mai târziu, cu atât mai dezastruos pentru mine. Şi totuşi amâna.
Revoluţia ne-a prins pe amândoi fără de veste. Un timp ne-am hrănit cu entuziasm şi cu inerţie. Calmul şi rutina vieţilor noastre s-a destrămat însă încetul cu încetul. Întreprinderea a început să meargă tot mai prost, prin ’93 –’94 vechii parteneri erau destul de dezorientaţi şi nu mai riscau noi contracte în vremuri tulburi. La intern, cererile erau mici. Leul nu mai avea valoarea de altădată. S-au închis unele secţii. La creaţie nu am rămas nici jumătate. Ţesătoria funcţiona când şi când. Muncitorii au intrat în grevă, au ieşit cu proteste. Eugen era depăşit de evenimente, nu mai putea controla situaţia. Muncitorii din fabrică fierbeau. L-au obligat să-şi dea demisia. În locul lui a venit liderul de sindicat. Oameni inconştienţi, prinşi în vâltoarea evenimentelor. Dacă cineva ar fi fost capabil să salveze ceva, acela nu era altul decât Eugen, dar muncitorii nu înţelegeau asta, nu pricepeau nimic din strategiile şi din diplomaţia de care este nevoie să conduci o fabrică cu peste trei mii de angajaţi. Toată lumea vedea în el doar un satrap ce şi-a condus fabrica precum un bun personal. Dar poate tocmai acesta era tot secretul reuşitelor lui de dinainte. În seara aceea a venit la mine, şi-a pus capul în poala mea şi a plâns. Era prima dată în viaţă când vedeam un bărbat plângând. Venise la mine să plângă. Numai eu aveam privilegiul de a-i vedea faţa aceea suferindă, rănită, descumpănită.
– Nu ştiu ce va mai fi. Pur şi simplu nu ştiu ce o să fac de acum încolo.
– Eşti prea încordat. Se vor rezolva toate. Nu te gândi acum la asta. Lasă-i să-şi rezolve mânia, au nevoie şi oamenii ăştia să răbufnească. O să vezi că tot ei or să te vrea înapoi, când vor vedea că nu se descurcă. Ei cred că fabrica este o jucărie, un sac de bani din care scoţi fără să pui.
– Nu mă mai întorc niciodată. Am pus tot sufletul meu acolo, nu am dormit nopţi să le dau de lucru la oameni şi ei nu au înţeles nimic. Nu, mai bine mă duc în altă parte sau mă apuc de ceva pe cont propriu. Da, asta am să fac, o să încep ceva pe cont propriu. Te iau şi pe tine asociat, ai mereu idei foarte bune şi de bun simţ. Noi doi ne-am înţeles mereu bine.
– Linişteşte-te. O să te gândeşti mâine la asta.
Îl mângâiam şi mi-am dat seama că a îmbătrânit după sumedenia de păr alb ce-mi trecea printre degete. Când trecuse timpul peste noi? Eu aveam aproape 30 de ani, el 55. Timpul nu iertase nimic. Noi doi deveniserăm două rotiţe angrenate bine într-o mare maşinărie ce ne înglobase în ea până a ne fi pierdut fiecare identitatea. Acum terenul de sub noi se clătina, eram prea tineri ca să ne retragem, prea bătrâni ca să o luăm de la început. Am lăsat în urmă ambiţiile mele de a deveni o mare pictoriţă, visul meu de a pleca din fabrică după ce termin stagiatura, de a începe altceva, am rămas acolo de dragul lui, de dragul oamenilor de acolo, am pus şi eu, ca şi el, suflet şi pasiune iar acum totul era spulberat de vânt. Noaptea aceea a fost prima, de fapt singura, noapte în care Eugen a rămas la mine. Nu după mult timp a intrat în politică şi a plecat în minister, la Bucureşti. Eu trebuia să părăsesc fabrica, eram acolo „persona non grata”. Îmi imaginam şi de ce. Idila mea cu fostul director nu putea fi iertată de nimeni. Aşa că în următorul an, Eugen m-a ajutat să-mi deschid o mică agenţie de publicitate, ”Milenium”. M-a girat pentru împrumutul meu în bancă. M-a ajutat să-mi fac rost de un spaţiu şi de toată documentaţia necesară. Era o afacere mică, de pionierat, dar Eugen ştia că am fler, talent, a mizat pe mine ca pe un cal bun de curse şi a avut dreptate: în scurt timp, „Milenium” a devenit un nume. El venea tot mai rar în oraş, vorbeam uneori la telefon, dar nu m-a mai căutat niciodată acasă. Cred că îşi găsise în Bucureşti pe altcineva. Apoi am aflat că a făcut un accident vascular cerebral şi că a stat multă vreme în spital. Niciodată nu am crezut că un om ca Eugen ar putea să se îmbolnăvească. Nu-mi amintesc să-l fi preocupat vreodată sănătatea lui. A fost pensionat şi s-a întors acasă la soţie. De data asta, definitiv. Nu l-am mai văzut niciodată, stătea numai în casă, cu ea. Maria mi-a povestit că l-a văzut o dată la spital. Soţia lui îl ducea în cărucior pe holuri spre sectorul de fizioterapie. Ciudată relaţie au avut între ei oamenii ăştia! Ea l-a iubit atât de mult, încât s-a mulţumit să îl aibă măcar în ultimele lui zile, neputincios, bolnav şi nedorit de nimeni. Numai aşa şi atunci a fost cu totul al ei. Deşi Eugen nu a băut nicicând vin din buricul acelei femei şi nu i-a cumpărat niciodată lenjerie din dantelă neagră.
Nu şi-a mai revenit complet niciodată. Apoi, nu după multă vreme, a urmat un al doilea atac, fatal. Cred că nu voia pur şi simplu să mai trăiască. Leii nu trăiesc în cuşcă. La înmormântarea lui nu am mers. Nu mi s-a părut un drept al meu. Era al soţiei lui care l-a tot aşteptat, a fost alegerea ei de la bun început. M-am închis în casă întreaga zi. Nu am mâncat nimic. Nu am băut nimic. Dar nici nu am putut să plâng. Uneori mai treceam prin cimitir şi ardeam acolo câte o lumânare, precum un hoţ, să nu mă vadă nimeni. Ciudat cum legătura din timpul vieţii s-a perpetuat până şi după moarte. Nu o să ştiu niciodată dacă aprindeam acolo lumânări pentru el sau pentru tinereţea mea pierdută. Sunt lucruri care mi s-au întâmplat, care au contat, care m-au ars. Anii aceia nu se pot uita şi, mult mai tragic, nu se pot întoarce niciodată. Iar azi nici măcar acolo, la mormântul lui, nu mai pot să merg. Azi nu mai pot nimic, decât să-mi amintesc. Şi să fiu în război cu lumea.

Duminică 31 octombrie

E din nou duminică. Am stat toată ziua singură, aşteptând. Azi mi-a fost foarte greu fără vin. Nici să fi vrut nu aş fi avut, Dora nu a lăsat nici un strop în debara. Fata asta ştie cum să se răzbune, nu glumă! Ar trebui să mă simt mulţumită. Am obţinut ceea ce mi-am dorit: singură, la mine acasă! Cumplit! Maria nici măcar nu a sunat. Nici azi, şi nici toată săptămâna. Nu l-a trimis nici pe Bogdan cu mâncare. Sunt prizoniera propriilor dorinţe împlinite. Până acum sufeream de prea multă grijă. Acum sufăr de prea multă nepăsare. Cred că deja e întuneric afară. Aş putea să întreb robotul telefonic. Ridic receptorul. Tonul aşteaptă să mă hotărăsc. Ce număr formez? Îmi calc pe suflet şi o sun. La naiba cu ora exactă!
– Alo, Maria?
– Magda?
– Ce mai faci?
– Toată ziua am vrut să te sun, dar m-am gândit că nu te interesează.
– Voiam să îţi spun că îmi pare rău pentru duminica trecută. M-am gândit toată săptămâna la ce mi-ai zis, cred că ai dreptate. M-am schimbat, nu mai sunt eu. Am nevoie de ajutor. Altfel suferim şi eu şi cei de lângă mine. Poate ar fi cazul să merg la Asociaţia Nevăzătorilor şi să mă port ca un om raţional. Vreau să mă duci la un psiholog. Promit măcar să încerc. Crede-mă, sunt o proastă. Vino până aici, nu pot să te simt supărată. Nu am pe altcineva în afară de tine. Nu mă lăsa!
– Vin, nu sunt supărată, credeam că tu eşti supărată.
– Când am mai fost noi două supărate una pe alta ca să fim şi acum?
– De ce ai nevoie?
– De tine, nimic altceva.
Închide. Încerc o senzaţie de bine şi de uşurare. Aşadar, va veni. O să o iau de la capăt. Întotdeuna este loc de un capăt. Nu contează, totul este să nu mă las doborâtă, depresiile nu ajută la nimic, regretele nici atât. Şi nici băutura nu o să-mi redea vederea… Nu trece prea mult şi vine. O aud deschizând uşa. Iar a mers cu 100 pe oră prin oraş femeia asta! Intră direct în sufragerie. Cred că aprinde lumina, aud comutatorul, deci e într-adevăr aşa cum bănuiam, destul de târziu.
– Bună, dragă, hocus-pocus, am sosit. Ti-am adus plăcinte calde, acum le-am scos din cuptor.
– Ooo, vreau să gust, miros grozav de bine. Cât e ceasul?
– E numai patru şi jumătate dar e deja întunecat afară. E tare înnorat.
O aud cum despachetează. Primesc o farfurie între palme. Găsesc uşor plăcinta şi mă abandonez pentru cîteva secunde plăcerii de a savura cea mai bună plăcintă cu bostan din lume. Cred că Maria este regina plăcintelor cu bostan. Şi nu numai.
– Orice s-ar zice, nimeni nu face plăcinte mai bune ca tine.Dar numai aşa sărbătoreşti halloween-ul, dragă? Cu bostanul în plăcinte?
– Oh, nu ai să mă crezi, dar Bogdan a pus de câteva zile nişte bostani ciopliţi prin curte de trece lumea şi se uită la ei ca la circ. Numai prostii are în cap copilul ăsta, zice să nu mă ating de ei, că aşa e cool!
-Lasă aşa cum vrea el, nu-l mai dădăci atâta. Şi după aceea te mai plângi că nu are personalitate! E altă generaţie, nu ai ce-i face! Tu vei rămâne ultima generaţie care mai face plăcinte de casă, asta e sigur! Şi-s grozav de bune, crede-mă!
– Acu, ştiu, vrei să te pui bine cu mine, lasă! Parcă eu nu ştiu că nu sunt cine ştie ce specialităţă? Am avut doar două ouă în casă, mai mult pâine decât foi de plăcintă!
– Nu glumesc, pe bune, nu am mâncat ceva mai bun nicăieri. Tu faci bun şi din nimic. Dar problema ai ghicit-o, chiar vreau să mă pun bine cu tine.
– Te ai deja, continuă, sună interesant.
– M-am gândit la chestia cu internetul. Ar fi grozav pentru mine să pot folosi din nou calculatorul. Statul degeaba mă doboară. Ajung la sinucidere, nu mai pot, sunt cu nervii la pământ. Poate că o să-mi găsesc şi ceva de lucru, ceva care să-mi ocupe timpul, poate o să pot comunica cu oameni asemenea mie. Nu mă simt bine cu gândul că sunt o povară.
– Nu eşti o povară. Tu vrei să fii asta, încăpăţânată ce eşti!
– Da, cred că ai dreptate. Sunt încăpăţânată. Când mergem la asociaţie?
– Doamne, până acum trăgeam eu de tine, acum tragi tu de mine. Lasă, câte un duş rece nu strică nimănui. Duminica viitoare te duc acolo. Te fac frumoasă şi elegantă şi te duc acolo.
– Ai umor, auzi: frumoasă şi elegantă! Pentru orbi!
– Da, pentru ei. Până atunci cred că e cazul să începi să faci exerciţii.
– Ce exerciţii?
– În primul rând să gândeşti pozitiv. Nu ajungi nicăieri cu plânsul şi cu regretele tale. Spui că nu vrei mila nimănui, dar asta faci, tot timpul ceri milă pentru că aşa te comporţi.
– Şi ce să fac? Nu ştiu.
– Asta este, nici eu nu ştiu, o să întrebăm de cineva care ştie, nu crezi? Poate să fie un sfat bun sau nu, dar măcar ştim că am încercat. Eu văd, eu mă descurc, eu nu mă compar cu tine, nu mă pot pune în locul tău. Sunt oameni care ştiu cum este, care trăiesc aşa cum trăieşti şi tu, care au depăşit momentele cele mai grele, e bine să vorbeşti cu ei, nu cu mine. De asta am fost supărată pe tine, pentru că nu voiai să mă asculţi.
– Parcă ziceai că nu ai fost supărată.
– Nu, dar tot am fost, ştii tu! Nu poţi să vorbeşti cu un zid fără urechi.
– Şi fără ochi.
– Şi fără ochi, dacă aşa vrei, nu văd de ce nu am spune lucrurilor pe nume şi ne-am preface că nici noi nu vedem, deşi avem ochi. Ai devenit o nevăzătoare, nu un extraterestru. Dar o să devii cu siguranţă dacă te izolezi şi te porţi de parcă toţi din jur ar fi de vină pentru ce ţi s-a întâmplat.
– Cred că ai dreptate.
– Uite, ai putea să începi să fii mai înţelegătoare cu Dora. Dacă ai să poţi cu ea, după aceea vei şti să te porţi rezonabil şi cu alţii. Ai să redevii Magda noastră cea de altădată.
– Cum era Magda cea de altădată?
– Chiar vrei să ştii? Erai o femeie minunată, un înger. O femeie pe picioarele ei. Eram invidioasă pe tine, crede-mă! Aveai firma ta de publicitate, angajaţii tăi erau nişte norocoşi cu aşa şefă, ai reuşit să faci mai mult de o echipă, eraţi ca o familie, chiar şi serile ieşeaţi împreună. Orice s-ar fi putut zice despre tine, dar nu că ai fi egoistă şi rea. Îţi aduci aminte de ultima ta aniversare ? Câtă lume s-a adunat să-ţi ureze „La mulţi ani!” ? Şi nu doar Sanda şi băiatul cu care lucrai. Te-au felicitat o mulţime de oameni cu care aveai colaborări. Ar fi venit careva, dacă nu te iubea? Crezi că le-ar fi păsat? După accident au venit să te vadă, au strâns ceva bani, s-au implicat foarte mult. Iar tu? Tu nici nu ai vrut să mai auzi de ei, nu răspundeai la telefoane, nu dădeai drumul la uşă. A doua oară nimeni nu mai vine după ce este respins. E numai vina ta că acum eşti singură. Până şi pe mine ai vrut să mă alungi, şi nu o dată. Vezi bine că aproape ai reuşit!
– Ai dreptate. Fiecare are viaţa lui, nimeni nu e dator să stea la uşa mea până i-oi răspunde. Am greşit, dar nu ştii unde mi-au fost minţile. La un moment dat m-am gândit să mă sinucid, ştii asta?
– Am bănuit, draga mea, am bănuit şi am suferit nespus.
Mă cuprinde în braţe şi o aud încet plângând. Sau poate că numai a suspinat. Ne legănăm un timp una în braţele celeilalte, un gest pe care îl făceam odinioară foarte des cu semnificaţia de: nimic nu ne poate despărţi.
– Îmi este foarte greu, îmi este frică, doar tu mă poţi înţelege. Eu am fost mereu o timidă.
– Nu-i adevărat, ai fost timidă la început, ai pornit mai greu, dar în ultimii ani te-ai maturizat, erai deosebită, aveai şarm, ştiai să vorbeşti, să te faci înţeleasă, aveai o prestanţă aparte atunci când apăreai undeva. Erai foarte cochetă şi te îmbrăcai cu mult gust, de altfel pe tine orice stă bine. Nu mai erai de mult timidă, cred că ai redevenit după accident.
– Am o rugăminte la tine.
– Spune.
– Deschide calculatorul şi caută corespondenţa mea cu Emil. Vreau să mi-o citească Dora zilele astea. Dacă tu zici că i-ai scris şi că el vrea să vină să mă vadă, ar fi cazul să încep cu el.
– Asta da idee bună!
Nu trece mult şi aud imprimanta trăgând una câte una foile şi împroşcând cuvinte din cerneală. Sunt destul de multe scrisori, căci durează un timp. Tac.
– Să trag şi scrisorile trimise de tine?
– Nu, la ce bun, ce am scris eu nu mai contează.
Dintr-o dată, linişte. Imprimanta şi-a făcut treaba.
– Dar tu ce i-ai scris? Vreau să ştiu.
– Nu mare lucru, ţii minte, mai de mult, după ce ne-am întors acasă, am căutat pe internet lucruri pentru tine şi ţi-am deschis outlook-ul. Am văzut nişte mailuri de la el şi tu ai zis că nu te mai interesează. Totuşi eu i-am scris. I-am povestit despre accidentul tău stupid în drum spre aeroport…. că acum eşti în perioada de recuperare…. că momentan nu vezi, dar că mai sunt mari şanse în viitor.
– Ai exagerat, nu crezi?
– Nimeni nu ştia precis ce va fi cu tine. Ţi-a zis vreun medic categoric că nu ai nici o şansă? Nu! Atunci de ce să nu speri?
– Simt eu că aş spera degeaba. Mai bine să nu sper, decât să sper în zadar. Nu ştiu dacă acum îl mai preocup. Un bărbat ca el poate să aibă orice femeie îşi doreşte. Nu cred, e imposibil ca eu, acum, să îl mai pot interesa. Hai să fim obiective, cine se încarcă de bună voie cu o piatră de moară? Nici nu îndrăznesc să mă mai gândesc, mai bine ar fi să uit tot.
– Nu cred că e o pistă bună. Dacă nu speri, atunci ce-ţi mai rămâne? Nu ştiu dacă sunt chiar toate scrisorile, însă e tot ce am găsit, draga mea. Prima scrisoare este din iunie 2003. Vrei să o citesc?
-Te rog!
-Ascultă:

„ Draga mea,
Apreciez răspunsul tău şi mai ales responsabilitatea pe care ţi-ai asumat-o în a-mi răspunde. Am deschis cu mare emoţie în fiecare zi căsuţa de mail, aşteptând să-mi scrii pe adresa pe care ţi-am dat-o. Mulţumesc. Este un gest care comandă respect. Aş vrea să lămurim un lucru încă din prolog. Să ştii că tot ce am făcut, ce fac, şi are legătură cu persoana ta, o fac în cel mai serios mod posibil. Mi-ai plăcut foarte mult din prima clipă şi am cele mai serioase intenţii. Vreau să vii într-o zi din nou aici, la Roma, să fim împreună. Am, de asemenea, convingerea, bazată pe afirmaţiile tale, că fenomenul cunoaşterii vieţii occidentale nu îţi este prea lămurit. Aş vrea să-ţi explic puţin în cele ce urmează. Pragmatismul occidentalului este puţin înţeles de tine, fiindcă mentalităţile din România sunt altele. Românului în genere nu-i place să muncească, ci mai mult să comenteze, vrea zile libere şi nu un salariu care să fie peste media sau sub media mediocrităţii, în fine, occidentalul consideră că viaţa nu trebuie trăită ca şi cum ar fi un dar ce se primeşte de la sine ci este ceva ce se transformă prin aportul tău voluntarist, material sau spiritual.
Succesul meu a fost creat prin muncă şi nu mi-a fost ruşine s-o exercit. Nu aş vrea să mă crezi lipsit de modestie, dar am dobândit aici, prin trei slujbe concomitente, prin sacrificii nu de neglijat, ceea ce nu s-ar fi putut obţine în câteva generaţii în ţară. Pregătirea mea academică, deşi venea acum 20 de ani din România, nu a valorat nimic şi a trebuit să fiu pragmatic, să depind de mine spre a ajunge undeva, de aceea nu spre laudă, repet, am ajuns ca astăzi să predau într-una din marile universităţi italiene. Mie nu mi-a fost ruşine să muncesc, fiindcă am provenit dintr-o familie care a fost expropriată de multe bunuri mobiliare şi imobiliare, iar faptul că pentru mine luxul a reprezentat un confort ce mi-a dat latitudinea de a fi liber spiritual a fost şi motivul pentru care nu mi-a fost jenă să muncesc zi şi noapte ca să obţin acest confort ultim, spiritual. Orice în natură are un preţ, dar ce am plătit eu a fost mai prejos de libertate. Tu nu ştii ce înseamnă să lucrezi ca salahor, tu, băiat de bani gata şi cu facultate, sau să-ţi fie dor de pomul din faţa casei sau de mormântul mamei la care nu am putut să mă duc să plâng sau să pun o floare timp de patru ani până am putut să mă reîntorc fără frică în ţară. Acesta este preţul libertăţii mele, a fost opţiunea mea şi ţin mult la ea. Azi, când văd “românaşi” care vin de trei luni şi au uitat limba maternă sau o vorbesc deja cu accent, mă apucă turbarea. La tot pasul vezi în comunitatea română incultura şi tradiţionala fudulie. Nou veniţii ştiu mai multe decât tine şi se pretind experţi în viaţă. Îţi voi spune sincer opinia mea: nu aş da această ţară pentru nimic din lume, este ţara în care trăiesc şi care m-a adoptat şi mi-a oferit cetăţenie, unde sunt acasă. Nu voi fi niciodată un adevărat italian, dar nici nu aş putea spune că nu iubesc această ţară. Noi, latinii, ne asemănăm, suntem sentimentali şi ne ataşăm de lucruri mici.
Tu eşti o femeie de excepţie, am văzut asta, sensibilitatea ta gravitează în jurul eului tău compus din raţiune, sentiment şi voinţă. Tu ai o raţiune clară, sentimente rafinate, voinţă subtilă. Am certitudinea că tu ai capacitatea să ne fii un consolator amândurora.
Fie ca sentimentul de beatitudine să te urmărească neîncetat, ca o umbră. Eu mă fac ecoul forului interior de a-ţi prezenta adânca mea consideraţie până la proxima epistolă. Dar, oricum o întorc, îmi placi, mi-ai plăcut foarte mult, de cum te-am văzut. Este primul pas spre cunoaştere. Nu este suficient. Mai trebuie şi alte ingrediente. Îmi pari cu picioarele pe pământ, deşi te ataşezi greu de o persoană şi nu înţeleg de ce. Eşti pragmatică şi întreprinzătoare sentimental, nu ştiu dacă poţi să ieşi din anumite limite, asta e prima mea impresie. Dar rămâne de văzut. Eu am răbdarea şi capacitatea să decantez. Deci să vedem ce va urma. Emil”

– Scrie frumos. Pare un om deosebit. Ştiu, mi-ai povestit, lucra la o fabrică importantă, mereu uit. Am avut atâtea pe cap, nu mai am memoria de altădată, cred că îmbătrânesc.
– Nu îmbătrâneşti, e doar stresul. Este directorul pe Europa al unui mare concern internaţional. Şi-a echivalat diploma de aici în Italia, a mai făcut ceva cursuri şi acolo, ceva mai târziu, dar ce mai, a ştiut ce vrea în viaţă!
– Magda, mereu ai avut un noroc al tău cu bărbaţii! Uite, Emil, de exemplu: arată bine, e deştept, e bogat, e cineva… nu găseşti aşa ceva la fiecare pas.
– Ei, vorba vine că l-am găsit. De obicei găseşti atunci când cauţi. Cred, mai degrabă, că el m-a găsit pe mine, el căuta. Oricum, sunt mai mult ca sigură că nu o să ne mai vedem în viaţa asta. Nu mai cred de la o vreme nici în minuni şi nici în compasiunea umană. Eu voi rămâne Mica Sirenă, aşa se pare. Iar el, prinţul care se va însura cu altă fată de împărat. Am fost femeia lui o vreme, dar acum nu cred că o să mai pot fi. Acum este al altei femei, presimt asta, tăcerea lui mi-o spune. Maria, dacă nu accept realitatea, sunt pierdută, ştii bine asta. Mi-e greu, dar, oricât m-ar durea de tare, trebuie să accept. Mai bine mai citeşte-mi una.
– De ce să te chinuieşti?
– Nu mă chinuiesc. Pur şi simplu am uitat cum era odată. Vreau doar să îmi aduc aminte. Atât.
– Dacă tot e o cauză pierdută, de ce îţi amărăşti sufletul?
– Îţi promit că nu mă chinuiesc deloc. Sunt stăpână pe situaţie. Nu sunt copil, fii cuminte!
– Bine. Tot iunie.
Ascultă:

“Dragă Magda,
Nu ştiu dacă aş putea descrie prin cuvinte o anumită nuanţă, o frântură măcar din ceea ce simt. Misterios, tentant, foame şi sete de dragoste, lipsa de raţiune şi imediat abisala cunoaştere a profilului tău, mă simt legat definitiv de tine. Lumea ar spune că drogurile creează adicţie, dar dragostea este mai rea decât aceasta pentru că stimulează posesivul în contumacie, devine necesitate de a avea şi uiţi de a fi. Coordonatele, principiile, regulile se spulberă în faţa acestei tendinţe greu controlabile de raţiune. Da, omul meu drag, te vreau cu mintea, cu inima, te vreau cu trupul şi nu îmi este ruşine să o afirm. De ce te vreau cu mintea? Ei, bine, inteligenţa şi clarviziunea ta sunt stimulente pentru mine, îmi creează siguranţă, linişte. Ştiu, gândurile tale nu sunt subterfugii la insatisfacţiile vieţii, ci răspunsuri viabile la noul noi. Te vreau cu inima pentru că simt în adâncul ei o căldură ce îmi este atât de dragă şi pe care nu am mai experimentat-o din timpuri de demult şi de care îmi este dor. În fine, te vreau cu trupul şi te vreau rău de tot, nu în interesul de a-mi satisface plăcerea, ci mai mult de a găsi o anumită pace, fiindcă trupul tău înseamnă pace pentru mine, o oază în care vreau să intru cu respect şi veneraţie, un fel de echilibru pentru mine, un echilibru pe care l-am pierdut o dată cu pierderea primei iubiri. Da, te doresc, omul meu drag, de multe ori mă gândesc la tine ca la o posesie, dar, paradoxal, nu în sens fizic. Aş vrea să am gândurile tale numai pentru mine, acei ochi minunaţi care ştiu să exprime realul şi visul. Dar zău că cel mai mult aş vrea acel miros al tău să ştiu că este numai pentru mine. Ştiu, este utopic ce spun, ştiu, este o dorinţă greu de împlinit, dar îndrăgostiţilor le sunt permise asemenea orizonturi. Mai ştiu că atingerea trupurilor este un lucru minunat, nu neapărat pentru procreere ci pentru unirea în faţa misterului. Omul meu drag, nu am cuvinte mai multe să exprim cugetul, dar aş vrea să ştii că tu eşti deja un dor, vorbele tale reprezintă dor, zâmbetul tău este dor, părul tău minunat e dor, stângăciile tale sunt dor. Te vreau a mea pentru totdeauna, înţelegi? Te sărut, Emil“

– Ce emoţii aveam când vedeam o scrisoare de la el! Am uitat cât de frumos îmi scria Emil. Citeam şi reciteam scrisorile lui până aproape ajungeam de le învăţam pe de rost. Uneori trebuia să mă uit în dicţionar, mai mare ruşinea, dar e adevărat că nici nu le-am avut eu cu cititul. Tu citeai şi pentru mine, mai ţii minte?
– Ce mai contează acum? Într-adevăr are farmec omul tău. Sunt invidioasă de-adevăratelea, Vlad nu mi-ar fi spus niciodată astfel de cuvinte.
– Lasă, Vlad e un bărbat care spune puţin dar face multe, nu te mai plânge de Vlad, că faci păcate.
– Are talent de scriitor Emil, nu crezi?
– Da, are. Citeşte şi vorbeşte româneşte cum puţini o mai fac după atâţia ani printre străini!
– Acu ce ai picat în transă? Iar te apucă melancolia? Nu-ţi mai citesc nimic. Iar îţi spui că s-a terminat între voi doi, că nu se mai poate, bla, bla, bla…
– Mai citeşte-mi una. Numai una, te rog, şi după aceea te las să pleci. Nu mă deprimă, crede-mă, mai degrabă îmi găsesc o motivaţie nouă ca să trăiesc. Nu sunt tristă. Am uitat multe din ce-mi scria Emil, parcă acum le-aş auzi prima oară. Măcar am trăit şi vremuri mai bune în viaţă, nu-i aşa? Hai, încă una …
– Bine, ultima:

“Dragă Magda, s-ar putea ca lucruri de mare însemnatate, binecuvântări cu urmări veşnice, să treacă pe lângă noi fără a le lua în seamă. Gândesc uneori că din nepriceperea de a aprecia sau din mândria de a desconsidera, s-ar putea să nu dăm atenţia cuvenită acelor privilegii pe care ni le-a dat Dumnezeu … şi să le pierdem pentru totdeauna. Primejdia este la noi, noi ne obişnuim cu privilegiul devenit factor de ambianţă, nu-i mai dăm atenţia cuvenită, dar o dăm pe mai nimic când se iveşte ocazia. Uneori ni se pare că nu mai avem loc printre semeni, de înţelepţi ce suntem. Interpretăm sofisticat în favoarea noastră, totdeauna în favoarea noastră, lucrurile cele mai clare.
Mai ales cu „minţitul” suntem experţi. Am inventat acel: „scopul scuză mijloacele” pentru a avea dreptul să ocolim adevărul. Dar vine o clipă când, asemenea lui Iacov, spunem: „nu te voi lăsa, până nu mă vei binecuvânta”.
Insistenţa în obţinerea binecuvântării are rolul ei. Unii sunt mândri, cer o dată, de două ori şi gata! Sau doar aşteaptă să li se dea! Dumnezeu, doar El apreciază insistenţa cuiva în obţinerea lucrurilor bune. Doar El o laudă pe femeia care a cerut să i se facă dreptate şi nu s-a lăsat până n-a primit-o.
Poate că cel de lângă ea o desconsideră pentru asta. Noi dovedim că iubim când ne luptăm să căpătăm ceea ce iubim, doar nerenunţarea la binecuvântare şi continuarea luptei ne califică să o obţinem până la urmă. În timpul luptei, mai suntem cateodată loviţi în mândria noastră, în încrederea în noi înşine, ne mai trezim schiopătând, dar acestea sunt semne bune: binecuvantarea va veni! Dacă am ceva a spune, un singur lucru ar mai fi: cine nu a luptat ca să aibă, ci doar se aşază ca un rege şi aşteaptă să primească, să nu desconsidere pe acela care a învăţat că un lucru este cu atât mai valoros, cu cât sacrificiul pentru a-l obţine a fost mai mare. Iar eu sunt hotărât să fac orice sacrificiu pentru tine. Să te aştept, să sper, să cerşesc în faţa ta, orice, doar să fii a mea. Am văzut iarăşi că eşti interesată de biografia mea. O să îţi scriu amănunte în viitoarea scrisoare. Până atunci eu mă gândesc serios la tine. Poate mai mult decât tu crezi. Al tău, cel care şi atunci şi acum îţi va spune acelaşi lucru şi nu a încetat să te poarte în gândurile sale, Emil.”

– Ce a vrut să spună aici când ţi-a scris asta, cu binecuvântarea?
– Nu am înţeles nici eu atunci. Presupun că era un mesaj pentru viitor, adică pentru acum.
– Doar nu crezi în lucruri paranormale, în premoniţie.
– Nu, dar tu vezi bine că scrisoarea asta a fost scrisă pentru ziua de azi. Mă încurajează să nu disper, să am încredere în Dumnezeu, să lupt. Atunci mi s-a părut lipsită de sens. În seara asta mi se pare un mesaj perfect, sosit la timpul potrivit. Nu ştiu, oricum îi mulţumesc. Un lucru nu înţeleg. De ce nu m-a sunat totuşi până acum?
– Mi-a scris că te-a sunat un timp dar nu ai răspuns, aşa cum nu ai răspuns nici la email-uri. Tu erai atunci în spital, ştii bine. După aceea, şi-a zis că probabil tu nu mai vrei să fii cu el, că nu ai avut curajul să pleci, că te-ai răzgândit în ultima clipă şi omul nu a mai insistat. Cred că acum aşteaptă să suni tu.
– Dar de ce nu m-a sunat după ce tu i-ai scris că mi-am revenit?
– Ştiu şi eu? I-am spus că treci printr-o perioadă dificilă şi că e mai bine să aştepte de la tine un semn atunci când va veni vremea.
– Nu ştiu ce să fac. Mi-e teamă că e prea mult pentru omul ăsta. După o jumătate de an de tăcere să îi scriu şi să-i spun că de fapt nu mai sunt Magda lui, că sunt o femeie oarbă. Îmi este greu în casa mea, în oraşul meu, dar să plec de aici, să vorbesc altă limbă, să fiu dependentă de Emil… Nu sunt chiar aşa de naivă, să-mi imaginez poveşti fără nici o legătură cu realitatea. Nu sunt la un film indian. Nu, nimeni nu vrea o povară ca mine.
– Hai, dragă, auzi la ea, povară… Emil te-a iubit şi încă te iubeşte, dacă el ar fi avut un accident, tu ce ai fi făcut? Te-ai întrebat vreodată?
– Cred că aş fi rămas cu el, aşa cred, dar nu sunt sigură. Dar, până una, alta, el este acolo, teafăr, în plină glorie. Eu sunt aici, cu tine, o epavă umană şi nu ştiu ce mă aşteaptă în viitor.
– Nu trebuie să iei o hotărâre acum. Mai gândeşte-te! Nu au intrat zilele în sac. O să vă întâlniţi şi o să hotărâţi împreună.
-Dacă a fost iubire adevărată, o să trecem şi peste asta. Dacă nu, oricum viaţa ar fi decantat mai târziu asta între noi. Citeşte-mi ce ţi-a scris, deschide căsuţa ta de mail şi citeşte-mi. Trebuie să aud.
Maria nu spune o vorbă. Stă la calculator şi nu-mi imaginez ce face, de ce durează atât.
– Ce se întâmplă?
– O clipă, mai durează …Nu ştiu ce are legătura la internet …nu intră…încerc mai târziu.
– Mai bine zi că nu vrei să-mi citeşti. E ceva ce nu trebuie să aud?
– Ba nu, intru acum. Uite ce-mi scria el:

“Dragă Maria, sunt dezolat de tot ce am aflat de la tine. Sunt dezolat de suferinţa Magdei. Tragedia ei ne afectează pe toţi deopotrivă. S-a scris şi aici în presă despre explozia de la Mihăileşti, dar nu mi-aş fi imaginat niciodată că Magda era acolo. Te rog mult ai grijă de ea! Eu voi veni în ţară deîndată ce voi putea ca să o văd. Poate într-un week-end. Deocamdată, treburi urgente mă reţin la Roma. Te rog să-mi scrii cum mai merg lucrurile cu Magda şi sper în însănătoşirea ei cât mai grabnică. Dacă aveţi nevoie de bani pentru îngrijirea ei, vă rog să-mi scrieţi neîndoios şi fără nici o reţinere. Emil.”
– Atât?
– Atât!
– Nu ţi se pare cam rece şi protocolar ? Sună a retragere. Până la urmă reduce totul la bani? Asta când a scris?
– Pe 3 iulie.
– Şi numai atât? Nu a mai revenit cu alte mailuri?
– Nu.
– Nu te întrebi de ce?
– Dragă, eu nu sunt iubirea lui, aşa că …eşti culmea! Cum ai fi vrut să-mi scrie, în versuri? Cel mai bine este să-i scrii chiar tu sau să-l suni şi să lămuriţi lucrurile între voi. De ce nu dai un telefon? Eu deja m-am băgat până peste cap în povestea voastră. De acum încolo, vă priveşte numai pe voi. E bine aşa?
– E bine, dintre noi două, tu ai fost întotdeauna cea mai înţeleaptă.
– Iar tu cea mai frumoasă.
Aşa e, acesta e adevărul, dar în loc să îl acceptăm ca atare noi două, exact ca odinioară, în adolescenţă, continuăm să ne invidiem prosteşte. Nici măcar nu ne mai ascundem. După o viaţă împreună, încă mai râvnim la ceea ce nu avem, la ce ne lipseşte, la ce are cealaltă. Cred că femeile se nasc toate aşa, au invidia în sânge. Nu se pot abţine de la răutăţile lor inocente.

Luni 1 noiembrie, dimineaţa

Cred că s-a făcut dimineaţă. E vechiul meu instinct, ceasul meu biologic hodorogit îmi spune asta. Sau poate că aud ciorile, trec în stol pe deasupra oraşului şi se duc aiurea. Păsările astea trăiesc o veşnicie, ne supravieţuiesc nonşalant continuându-şi zilnic migraţia dinspre acoperişurile blocurilor spre locurile unde se hrănesc. Nimeni nu le bagă în seamă, uneori e bine să-ţi poţi vedea de viaţa ta în anonimatul perfect, o cioară semănând cu alte mii. Trăind sute de ani de tihnă.
– Bună dimineaţa, doamna Magda.
– Bună dimineaţa Dora, ai şi sosit …Cum e vremea azi?
– Bună, nu e foarte frig, nu mai bate nici vântul. E plăcut, dar parcă se simte miros de zăpadă. O fi nins pe undeva, pe la munte. Cum aţi dormit?
– Bine. Tu ce voiai să mai faci azi?
– Nu mare lucru, voiam să umblu prin dulapuri, să mai aerisesc hainele. Altfel intră moliile şi nu o să mai puteţi nimic îmbrăca la primăvară.
– Tu chiar îţi imaginezi că eu la primăvară o să ies să colind prin magazine? Lasă azi hainele şi moliile în pace, am nevoie de tine pentru altceva.
– Cu ce să vă ajut?
– Vreau să-mi citeşti nişte scrisori.
– Numai atât?
– Dar mai întâi hai să faci o gură mică de cafea.
– E ca şi făcută.
Uneori Dora e foarte drăguţă. Ba nu, Dora este mereu drăguţă, e o fată tare omenoasă, eu sunt cea care o scoate din răbdări. I-am promis Mariei. E un prim exerciţiu. Azi o să mă străduiesc să fiu mai conciliantă. Dora face naveta, vine de dimineaţă şi pleacă seara, aproape că nu are viaţa ei personală, totul este pentru mine şi eu? Eu mă gândesc la ea ca la un obiect fără suflet. De ce oare o desconsider? Nu, nici măcar nu o desconsider, am ajuns să urăsc pe oricine din jurul meu poate să vadă, poate să se plimbe, să facă cumpărături, să tricoteze, să se uite la telenovele, Doamne, cât de multe lucruri nu poţi să faci dacă nu ai ochi! Ar trebui să-mi fie ruşine. În definitiv, Dora e o fată simplă. Şi eu am fost odinioară o fată simplă. Oare nu râdeau de mine colegii din clasă când mă auzeau spunând chicioare, oleacă, ninica, curechi…Şi mai apoi unde am ajuns! Acum însă cine sunt, cum sunt, unde sunt? Trăiesc într-o promiscuitate jenantă, de care, culmea, sunt teribil de conştientă. Bine că nu mai ştie nimeni asta şi aparent pentru toţi încă mai sunt Magda, cea de odinioară.
– Gata cafeaua, unde vreţi să o beţi?
– În sufragerie. Vino lângă mine.
– Ce fel de scrisori vreţi să vă citesc?
– Ai să vezi, sunt pe biroul calculatorului. Le-a lăsat Maria aseară.
– Am găsit. Ce să citesc?
– Citeşte tot, scrisoare cu scrisoare.
– Bine.
From : Emil2003 a….yahoo punct com
– Oh, nu citi de sus! Acelea sunt adresele de mail. Citeşte de unde începe scrisoarea.
– De unde?
– De unde scrie probabil: Dragă Magda ….
– Aha! Ascultaţi atunci:

„Aşa după cum ţi-am spus, mi-ar plăcea să am ocazia să te pot face să te simţi grozav într-o lume nouă, rafinată, plină de civilizaţie veche şi modernă deopotrivă. E o altă lume decât eşti tu obişnuită să vezi, crede-mă, ştiu ce spun, pentru că vin des în România şi am termen de comparaţie. Prin natura profesiei am vizitat multe ţări, dar nimic nu se compară cu Italia. Sunt prizonierul acestei ţări, până la moarte înrobit de Cetatea Eternă de care aş vrea să te îndrăgosteşti şi tu într-o zi. Spuneai că nu ştii cum stau singur. Nici eu nu ştiu şi mai trebuie să-ţi spun că am şi două mâini stângi. Şi niciodată nu m-am priceput la nimic, decât să stau cu nasul în cărţi şi în calculator. Dar, fiecare cu talentul lui de la Dumnezeu. Îţi rămân dator pentru cuvintele frumoase la adresa mea. Am înţeles că îţi rezervi dreptul de a răspunde sau nu la întrebările mele. Oare asta nu este prerogativul tuturor? În consecinţă, prefer să nu te întreb despre trecut. Nu vreau să stârnesc furtuni neplăcute şi nici nu cred că e cazul să te chinui cu elemente de curiozitate. În fond ce mă interesează la tine este de acum înainte. Aş vrea să înveţi să ai încredere. Mă refer la mine. Nu sunt în această ipostază să proiectez imagini care să-mi aducă un beneficiu erotic, o puteam obţine aici, în Italia, unde femeile ştiu teribil de bine să iubească bărbaţii. Eu caut o femeie onestă şi responsabilă pentru alegerea facută. Şi vreau o româncă de a mea, dacă eu nu pot să mă întorc în ţară, cel puţin să simt lângă mine o inimă de acolo. Nu sunt genul care să nu fie în legătură cu mentalitatea autohtonă şi urăsc să mi se insulte inteligenţa. Prefer să nu zic nimic dar să ştiu că femeia de lângă mine are cele mai curate intenţii. Simplu, eu caut o soţie, nu un obiect. Primesc multe oferte, să fiu sincer. Am fost, cum îţi spuneam, în iarnă în România şi am întâlnit câteva femei ce mi-au fost prezentate dar nu mi-au părut ceea ce aş vrea eu. Deşi erau femei inteligente: avocate, inginere, doctoriţe, etc. Tu mi-ai spus ceva, eşti rectilinie, consecventă într-un pragmatism dar nu îl elaborezi machiavelic ca celelalte. Comportamentul acelor femei a fost o insultă la adresa procesului meu raţional. Sex găseşti la orice colţ de stradă, nu mă interesează această mentalitate ieftină. Eu vreau pe cineva pe care să iubesc pentru afecţiunea lui, pentru sfatul şi gândul bun şi după aceea pentru trup. Dragă Magda, tu eşti o femeie deosebită. Ai înţeles unde vreau să ajung şi ce cred despre tine. Nu vreau un răspuns imediat dar aş vrea să ştiu că te gândeşti la ce ţi-am scis azi. Sunt încântat că am avut în viaţă oportunitatea să te cunosc. Emil.”

-Iertaţi-mă că îndrăznesc, cine este Emil, prietenul dumneavostră?
-A fost, nu ştiu dacă mai este, scrisorile astea sunt vechi de un an.
-Dar din căte văd cred că v-a iubit domnul ăsta, acum unde este?
-Acum? Nu mai ştiu, cred că este la Roma, îşi vede de viaţa lui alături de o femeie frumoasă, aşa cum eu aici îmi văd de viaţa mea aici, singură.
-Cum de l-aţi cunoscut?
-E o poveste lungă, nu cred că ai răbdare să o asculţi. Nu contează.
-Cum să nu, povestiţi-mi, vă rog. Întotdeuna aveţi câte o poveste de spus. Mie niciodată nu mi s-a întâmplat nimic interesant în viaţă.
-Nu te grăbi, ai timp, ai timp. Nu ştii niciodată ce îţi oferă viitorul. Uneori îţi aduce ceva nou când nici nu te aştepţi.
-Hai povestiţi-mi, vă rog, vă rog. Nu mai zic un cuvânt. Ochi şi urechi sunt. Mi-aţi povestit o mulţime până acum dar niciodată despe domnul Emil.
-Nici nu mai ştiu dacă vreau să-mi amintesc ceva. E prea mult de atunci. Am uitat.
-Nu-i adevărat.Cum să uitaţi aşa ceva? Haideţi, vă rog mult. Trece timpul mai uşor. Nu mai zic la nimeni, credeţi-mă!
-Bine, bine. Cu ce să încep? Hmmm…..Anul trecut în mai am fost împreună cu Sanda şi cu Florin, doi foşti parteneri, la un simpozion la Roma. Ştii ceva despre Roma?
-Da, e capitala Italiei.
-Bravo. Se vorbea despre grafică şi fotografie în publicitate. Ştii ce-i aia?
-Îmi imaginez. Mai citesc şi eu uneori, doamnă Magda, nu sunt chiar aşa de incultă cum credeţi!
-Bine, ai dreptate, voiam doar să văd dacă ai idee. Era prima dată când ieşeam din ţară, totul mi se părea nespus de frumos, de ireal, nu poţi să realizezi unele lucruri decât atunci când le vezi cu ochii tăi. Acolo oamenii de pe stradă merg relaxaţi, parcă nimic nu-i încrâncenează, aşa cum e la noi. Dacă ai vedea ce magazine, ce vitrine, oricât ţi-aş povesti tot nu ai înţelege. Într-o zi o să mergi şi tu acolo şi o să vezi, nu se poate spune în cuvinte, te simţi cu totul alt om.
-Poate o să apuc să-mi găsesc ceva de muncă pe acolo. Am o prietenă plecată de o lună. A zis că o să mă cheme şi pe mine.
-Şi de ce nu mi-ai zis până acum de asta?
-Nu sunt sigură că o să plec. Oricum v-aş anunţa din vreme, să găsiţi pe altcineva, nu vă faceţi griji. Acum ce să zic? Nici eu nu ştiu nimic. Să văd ce face prietena asta a mea, mă mai gândesc, am nevoie şi de bani de drum….şi apoi dacă vă spuneam ce am de gând iar vă supăraţi câteva zile…numai eu ştiu ce păţeam….
-Aşa de rea sunt?
-Nu, nu. Am vrut să spun altceva. Dar nu vreţi mai bine să povestiţi?
-Cum îţi ziceam, simpozionul ăşta se ţinea într-o sală de conferinţe la parterul hotelului unde am fost cazaţi. În prima zi am simţit că un bărbat mă tot urmăreşte cu privirea, chiar dacă nu mă uitam înspre el eu tot simţeam privirea lui cum mă arde din spate. Îmi plăcea bărbatul acela, avea o privire aparte şi nişte ochi frumoşi, mi se părea cunoscut de mult timp deşi eram foarte sigură că nu aveam cum să ne fi văzut mai de dinainte. Asta a fost prima zi. Seara am mers la recepţia oficială.
-Cum adică la recepţie? La intrarea de la hotel?
-Nu, nu aia. La o mica petrecere. M-am tot uitat să-l văd dar el nu era printre invitaţi deşi ca participant la simpozion ar fi trebuit să fie acolo. Mi-am zis că a fost o simplă nălucă şi că mintea mea inventase totul. A doua zi era însă aşezat în acelaşi loc, la două scaune în spatele meu. În una din pauze am ieşit. Pur şi simplu nu mai suportam să stau acolo. I-am spus Sandei că vreau să merg pe jos prin Roma, să cunosc oraşul, să merg pe pietonal, să văd Coloseumul.
-De ce aţi tăcut?
Adevărat, am tăcut. Nu pot să-i povestesc Dorei totul. Nu cred că ar înţelege. Ce e de înţeles oare? Nici eu nu reuşesc să mai înţeleg acum nimic deşi atunci părea ceva cu înţeles. Sunt lucruri despre care aş vrea să nu povestesc nimănui niciodată. Sunt lucruri pe care mă străduiesc să le uit. De ce aş încărca memoria altora cu mizeria mea umană?
Sanda se ocupa în firmă de acte şi de contracte. Simpatică, voluntară, prietenoasă. Era prima ei slujbă de cînd terminase facultatea. Florin era omul bun la toate: fotografie, prelucrare pe computer şi în general era băiatul cel descurcăreţ. Un băiat inteligent, plăcut, cu simţul umorului. Ne făcea cafeaua, se ducea după cornuri în pauza de masă, ne însoţea pe amândouă seara la vreo terasă. Eram o echipă bună. Dar treptat relaţiile dintre noi şi-au deviat făgaşul şi nu îmi dau seama cum de Florin a început să ne curteze pe amăndouă. Poate noi îi făceam avansuri şi el era dezorientat şi nehotărât? Uneori lucrurile nu sunt delimitate precis. Dar adevărul este că eu şi Sanda am devenit pe nepusă masă concurente. Prietenia noastră devenise de formă. Zâmbetele doar de politeţe. Nu cred că îmi plăcea Florin ca bărbat. Avea numai liceul şi era cu mult mai tânăr. Nu m-aş fi măritat cu el. Doar jocul mă incita. Ştiam că voi fi căştigătoare, trebuia doar să arunc aşii din mănecă. Îmi exersam doar puterea de seducţie, un mic antrenament ca să îmi dovedesc mie însămi că încă mai pot cuceri pe oricine, că vremea mea nu a apus. Intrasem în joc şi îmi plăcea să o văd pe Sanda că suferă, aveam o satisfacţie perversă să-i surprind privirea deznădăjduită când Florin se apropia de biroul meu, uneori nepermis de aproape de mine. Apoi, când şi Florin s-a prins bine în laţ, am început să experimentez noi trucuri pentru suferinţa lui. Dar cum ar putea să mă înţeleagă Dora? Nici eu nu mă înţeleg. În avionul de Roma am intrat într-o stare de panică. Primul zbor din viaţa mea. Dar era şi puţin teatru la mijloc, căci avea cine să mă alinte, aveam spectator. Iar Florin m-a ţinut tot timpul la pieptul lui şi mi-a mângâiat părul. Era tandru şi cu Sanda, dar cu ea era altfel. Şi Sanda simţea asta şi sigur în sinea ei mă ura. Dar eu mă jucam şi jocul îmi plăcea la nebunie. Iar atunci, în acea seară, la Roma, la acea recepţie, Florin trebuia să sufere pentru ca totul să fie perfect. Descoperisem că nefericirea altora mă face să mă simt bine. Îmi făcusem planul: era de ajuns să întru în vorbă cu Emil şi el să mă curteze acolo, de faţă cu Florin. În definitiv era un tip bine, de ce nu? Dar nu s-a întâmplat. Emil nu a venit. Mi-a strict jocul. A doua zi însă am fost sigură de victorie. Am simţit că şi el mă place. Am ştiut că mă va urmări atunci când voi ieşi din sală. Am ştiut că Florin va mesteca un gust amar şi nu va înţelege ce i se întâmplă, de ce îl abandonez pentru un necunoscut. Dar cum să priceapă Dora asta? O să-i povestesc mai simplu.
-De ce nu spuneţi nimic? Doamna Magda, de ce aţi tăcut?
-Mă gândeam….Deci, a doua zi, am ieşit tiptil, ca un hoţ, deşi nimeni nu-mi cerea acolo socoteală pentru ceea ce fac. Doar subconştientul meu mă făcea să mă simt vinovată de chiul. După ani de zile de semnat condica de prezentă cred că aşa se întâmplă tuturor. Sentimentul propriei determinări se estompează, se atrofiază. Să nu ajungi niciodată aşa, te rog eu mult.
-Păi unde să semnez eu condică? Mi-ar place mie. Şi, mai departe?
-Şi m-a oprit peste tot căscând gura la capodoperele de artă şi de arhitectură despre care eu am învăţat şi pe care le-am văzut doar în poze. E ceva unic, emoţionant, e ca atunci când vezi cu ochii tăi o minune. M-am oprit lângă Fontana di Trevi. Ştii ce e aia?
-Nu, doamnă.
-Nu-i nimic. E o fântână arteziană specială, foarte frumosă şi foarte vestită. Deci mă oprisem acolo să-mi trag sufletul, să mă odihnesc, să mă răcoresc în aburul fin şi răcoros ce înconjura fântâna. În părţile acelea în mai e deja caniculă. Am rămas lângă un tânăr ce desena la comandă portretele turiştilor amatori de inedit. Îi urmăream mâna precisă, modul destul de profesional în care purtându-şi degetul prin urmele de grafit reuşea să scoată esenţa unui chip banal. Îmi aduceam aminte de mine, cea de odinioară, cea care cu un bloc de desen sub braţ colindam odată pădurile din spatele casei unde m-am născut. Cum pictam.
-Aţi fost şi pictoriţă mai înainte?
-E un fel de a spune, cred că mai degraba ar fi trebuit să ajung, dar în viaţă uneori se întâmplă să te pierzi.
-Poveştiţi mai departe, aşa de frumos povestiţi ….
-Deci: stăteam şi mă uitam la tânărul acela cum termina desenul lui. După ce l-a dat turistului şi-a îndreptat ochii spre mine şi din gesturi mi-a făcut semn să stau pe scaun, să mă picteze. Nu voiam, nu aveam nici prea mulţi bani, ce-i drept, dar i-am spus că aş putea să-i fac eu portretul şi el a fost surprins de idee, credea că fac o glumă. El vorbea în italiană, eu în româneşte dar ne înţelegeam incredibil de bine. S-a lăsat amuzat de joc. Aşa am început cu foaia albă în faţă să mă simt ca altădată inspirată şi am început să desenez. Băitul acela, poate student la arte, era un tânăr frumos, cu ochi mari, negri, cu plete atingându-i umerii, parcă îl văd şi acum. Ştii, când vrei să desenezi un portret mai întâi de toate trebuie să încerci să prinzi esenţa privirii, asta e tot secretul, altfel nu iese nimic, e natură moartă.
-Şi? V-aţi îndrăgostit de tipul acela?
-Oh, ce grăbită mai eşti! Parcă voiai poveşti, să treacă timpul! Nu, în timp ce desenam am simţit din nou o privire care mă ardea din spate. Am eu ceva cu privirile din spate. Nu înţeleg cum le simt, dar le simt. Am întors capul şi nu era nimeni altul decăt bărbatul de la simpozion. Emil. Cel cu scrisorile. Mă urmărise pas cu pas şi acum se uita la mâinile mele care desenau. L-am privit cu ochi întrebători iar el mi-a spus în româneşte:
-Aveţi talent. Vorbea pe româneşte, deci ştia că sunt din România, pricepi?.
-Asta nu e talent, oricine exersează suficient poate să o facă. Ne cunoaştem de undeva?, i-am răspuns.
-De la simpozion. V-am văzut acolo. Numele meu este Emil Vasilesco.
-Magda Ivan. Lucraţi tot în publicitate?
-Nu neapărat, am trecut ieri pe acolo să caut nişte parteneri din Europa şi v-am zărit printre participanţi. Sunteţi o încântare pentru orice ochi care vă priveşte. Mi-am dorit să vă cunosc dar nu am găsit pe nimeni care să mă prezinte aşa că am luat-o pe cont propriu. Nu mi-o luaţi în nume de rău. Acum locuiesc în Roma dar m-am născut în România şi am plecat de acolo cu cev ani în urmă.
-Aţi făcut foarte bine.
-Nu ştiu. Bine, rău, totul e relativ. Dar văd că aveţi talent, desenaţi bine în grafit. Îmi daţi voie să vă răpesc de aici şi să vă arăt Roma necunoscută?
Ştii, Dora, atunci ar fi fost normal să-mi fie frică să accept o aşa invitaţie de la un necunoscut într-un oraş şi mai necunoscut. Îţi dai seama? Nimeni nu ştia de soarta mea acolo, doar Sanda s-ar fi sesizat dacă nu m-aş mai fi întors la hotel. Omul acela putea fi un criminal, un maniac îmbrăcat elegant şi vorbind manierat. Atunci nu m-am gândit la asta, am acceptat fără să mă gândesc la nici un pericol, gândurile astea sunt aici, la noi, acolo ai impresia că nu e posibil să ţi se întâmple nimic rău. Peste tot oamenii sunt amabili, civilizaţi, nu vezi nici măcar cerşetori pe stradă, nici măcar un câine fără stăpân. Aşa că am acceptat provocarea. Am hoinărit până seara târziu pe străzile Romei, am văzit vechile terme, catacombele romanilor de odinioară, clădiri din perioada renaşterii, sculpturi, ce să-ţi povestesc? Ca să vezi bine Roma şi muzeele ei îţi trebuie cel puţin o lună. Aşa l-am cunoscut pe Emil. Aşa mi-am dat seama că e un bărbat deosebit, ce mai, ne-am îndrăgostit unul de altul, ştii tu, dragostea aceea la prima vedere. Seara târziu m-a condus la hotel, a doua zi eu mă întorceam în România dar el mi-a dat în aerogară adresa lui de e-mail şi m-a rugat să-i scriu.
-Şi?
-I-am scris, desigur, deşi nu am crezut nici o clipă că omul acela chiar se îndrăgostise şi el de mine. Că eu de el eram îndrăgostită până peste urechi. Am crezut că a fost un simplu joc. Dar am picat singură în plasă. Hai mai citeşte ceva .

“Draga mea,

M-am făcut că nu prea înţeleg faptul că te-ai intimidat cu precedenta epistolă, mai ales că intenţia mea a fost una opusă, adică spre a detensiona puţin relaţia noastră pe care am început-o, ţii mine, sub auspiciile incognoscibilului. Aş putea interpreta răspunsul tău ca pe o formă politicoasă de a mă aduce pe o linie statică. Îmi cer scuze dacă am abuzat de îngăduinţa ta în a lectura şi interpreta mesajul meu. În concluzie o să te las pe tine să decizi, încetul cu încetul, să-ţi dau seama ce fel de om sunt. Fiecare cuvânt primit din parte ta îmi aduce pe retină imaginea ta, o persoană de mare rafinament. Înţeleg că eşti solicitată să dai un nou look unui aprtament vechi. Şi casa mea este destul de veche dar în interior am amenajat totul nou. Ar trebui să vii să vezi casa mea, poate te vei simţi inspirată. Fiecare cameră are stilul diferit. În dormitor am mobilă masivă, un pat solid, ştii tu că nici eu nu sunt micuţ. În sufragerie am foarte multă piele, inox şi sticlă. Sus mai sunt încă trei dormitoare, fiecare cu baie separată, fiecare în alt stil. Bucătăria este la parter, ca o insulă de granit, înconjurată de bare din inox. Sunt sigur că ţi-ar place casa mea. Iar mie mi-ar place şi mai mult să te văd în ea. Nu cred că îmi doresc altceva acum. Te sărut, Emil.”

-Chiar are aşa o casă de mare şi frumoasă?
-Da, are într-adevăr o casă frumoasă, aşa cum o descrie. E la periferia Romei, are o grădină superbă şi o privelişte de vis. Dar acolo toată lumea are case mari şi frumoase. E ceva firesc. Relaţia noastră s-a legat din ce în ce, neaşteptat. După un timp m-am reîntors în Italia, să-l văd, să petrecem mai mult timp împreună, aşa că o săptămână în toamnă şi apoi sarbătorile de iarnă le-am petrecut la Roma şi am stat la el. Ca în filme, ca în filme,nu se poate povesti! Hai, mai citeşte.
-Cum adică aţi stat la el? Aţi dormit împreună?
-Da, am dormit împreună, am făcut dragoste, adică am avut relaţii sexuale, dacă asta voiai să afli.Na! Ai aflat acum , eşti mulţumită?
Dora tace, presimt că răspunsul meu cu ton ridicat a luat-o prin surprindere, sinceritatea mea a dezarmat-o, nici nu mai are replică. Nu risc să-i mai dau alte amănunte. Ce să-i explic? Ce e de explicat? Ce e de înţeles? Eu şi Emil ne-am iubit în cel mai banal mod cu putinţă. Simţeam în el aventurierul de odinioară, simţea în mine amprenta frivolităţilor de altădată dar amândoi încercam să ne luăm rămas bun de la toate câte au fost şi să începem o viaţă cât se poate de apropiată de conceptul teoretic de normalitate. De parcă fanteziile erotice ar fi fost înafara legii. Sau mai degrabă ne-ar fi amintit de lucruri jenante din tinereţea lui. Din tinereţea mea. De fantomele trecutului. Nu discutam despre ele. Ne prefăceam că nu există. Că nu aveam trecut nici unul din noi. Nu m-a întrebat niciodată nimic şi din asta nu puteam să înţeleg decât un sungur lucru: că orice i-aş fi spus despre mine şi iubiţii mei, el ar fi avut de zece ori mai multe poveşti. Chiar şi cu virgine. Cunoscusem fiecare mai toate plăcerile perverse sexuale, nici o curiozitate morbidă nu ne mai îndemna la experiment sau extravaganţă. Amândoi ştiam exact ce mult efort cer şi cât de mult implică. Aşa că am preferat să ne întoarcem la simplitatea primordială, printr-o înţelegere tacită. Mimam perfect inocenţa pe care o pierdusem de mult dar la care râvneam amândoi deopotrivă. Sexul îşi pierduse misterul, totul era de mult bătătorit, explorat, cunoscut. Urma să devenim soţ şi soţie şi desigur instituţia asta trebuia să fie una foarte serioasă. Atât de serioasă încât probabil sexul ar fi devenit treptat ceva colateral.
-Ei, ai amuţit? Sau ţi-a pierit curiozitatea? Citeşte mai departe
-Bine.
Anunţ publicitar:

Om bun, cu suflet mare, atât de mare încât să încapă toată dragostea lumii, toată durerea ei, tot ce e bun şi frumos, adunate: unele doar pentru păstrat, altele doar pentru dăruit.
Aplic pentru job-ul de aşteptător! Veşnic aşteptător. Aşteptător al omului care în faţa plângerii să nu spună niciodată: taci! Care să ştie ce înseamnă împreună simţire, să fie aproape când e nevoie de aproape, să fie un umăr când lacrimile nu mai ştiu drumul curgerii, să fie braţul care să aline atunci când sufletul e rănit. Sau care să spună: taci! Fii linistit! Sunt aici, cale de o soaptă, iau eu durerea ta şi îţi dau în schimb o rază a dimineţii, un zâmbet.
Asteptător al dăruitorului de timp şi de sine voi fi.
Nu am pretenţii asupra salariului. Va fi oricum cel mai mare din lume. Mă ofer pe mine în schimb. Sau, infinit mai mult. Cu drag, Emil.”

-Despre ce spune aici ?
-Ei, el voia să merg la Roma cât mi repede, să ne căsătorim. Eu i-am spus că e vreme să mai aştepte, că ne cunoaştem prea puţin, că uneori dragostea trebuie lăsată să se mai aşeze, aşa că el mi-a spus că este dispus să mă aştepte oricât. Se înscrie la postul de asteptător, cum zice el.
-Doamne, ce romantic, ce îmi place! Mie nimeni nu mi-a vorbit niciodată aşa de frumos, nici un bărbat nu mi-a vorbit aşa …
-Oh, Dora, aşa zicea şi Maria ieri. Vorbele sunt vorbe. Noi, femeile, cădem prea ades în plasa lor. Nu fii tristă, mai bine ar fi să găseşti şi tu un bărbat bun care să nu-ţi spună cuvinte frumoase dar care să te iubească frumos, să nu te umilească, să te aprecieze şi să te trateze ca pe cineva egal cu el. Cuvintele se duc, cuvintele frumoase sunt la început, ele nu ţin nici de cald, nici de foame ….Tata e aşa.
-Ei, dar măcar ştiţi că cineva v-a spus cuvinte frumoase odată, că v-a iubit mult ..
-Da, dacă tu îţi imaginezi că e o consolare pentru mine fie şi aşa cum spui. Uneori însă e mai bine să nu ai nimic decât să ai şi apoi să pierzi. Nu ştiu, nu ştiu cum e mai bine. Hai să vedem ce-a mai scris.
“Dragă Magda,

Îmi cer scuze de întârzierea răspunsului meu, sunt uneori lucruri care nu ţin de voinţa mea.
Acum să încerc să mă calific şi să obţin un punctaj cât mai aproape de exigenţele tale. Dacă şpagă nu primeşti, poate că un sărut lung şi direct pe guriţa aia frumoasă m-ar mai salva puţin?

1.Când mă întâlnesc prima dată cu o femeie mă uit la ochi. Aceştia îmi vor da dimensiunea persoanei pe care o voi cunoaşte în zecimi de secundă.
2 Basmul preferat a fost “Croitorasul cel viteaz”- paradoxal eu sunt un nepriceput la toate.
3 Relaxarea pentru mine este o problemă de principiu. Cred că este clipa când vin acasă şi cineva să mă poată întâmpina şi strânge în braţe, săruta şi să-mi transmită că sunt binevenit, asta e ceea ce m-ar relaxa.
4 O întrebare grea. Actriţele nu au valoarea dragostei fiindcă ele trăiesc în Holywood şi acolo nu sunt sentimente ci doar interese veşnice. Femeia cu care aş fi vrut să trăiesc ar fi fost femeia care să o iubesc până la sacrificiu. Nu am deci nici un idol preferat dintre actriţe, nici vorbă că m-aş gândi să mi-o fac parteneră de viaţă.

5. Detest cel mai mult în viaţă atunci când mie, ca fiinţă înzestrată cu raţiune, să mi se insulte inteligenţa, când ştiu ce se întâmplă şi mi se spun poveşti sau sunt crezut ca un imbecil.

6 Cred în afrodisiacul care se numeşte Magda. Când aş simţi că mă doreşti ca bărbat acel ceva mi-ar dărui mare plăcere.

7. Indiferent de cât de greu mi-ar fi, aş aprecia adevărul. Aş fi capabil să înţeleg, să iert, altfel ar fi imposibil , nu pot trăi în minciună.

8 La vârsta mea de 46 de ani extremul nu se numeşte sport ci nesăbuinţă. Sporturile extreme sunt la limită cu patologicul, aşa cred. Deci nu e de mine. Mi-ar place să merg în schimb mână în mână pe ţărm sau pe un trotuar al unui drum spiritual împreună cu tine.
9. Aş avea 3 dorinţe pentru peştişorul de aur :a. ca omul de lângă mine pe care-l iubesc să fie sănătos. b. ca Dumnezeu să-mi ierte păcatele şi să nu mă lase să mai fac altele c. să fiu norocos ca să am o căsnicie frumoasă.
10. Nu mi-e teama de nimeni în viaţă, doar de Dumnezeu.
Mă simt legat printr-un dor necunoscut de tine, Magda.”

-Asta ce a fost?
-Mi-a răspuns la întrebările pe care i le-am dat drept test ca să treacă la examenul de aşteptător.
-Şi a trecut examenul?
-Tu ce crezi? Hai, mai citeşte-mi!

“Dragă Magda,

Astăzi prin lecturarea micului mesaj te-am văzut răpitor de frumoasă, cred că sufletul tău te face astfel. Trebuie să vin neapărat să te văd, o să iau avionul spre Bucureşti şi în acest week-end, te rog să mă primeşti că un umil preibeag în universul tău. Cordial, Emil”

-Se pare că a trecut testul dumneavoastră .
-Da, l-a trecut.
-Şi a venit?
-Da, a venit, a fost grozav să fim împreună. A rămas atunci vreo două săptămâni, avea de definitivat şi câteva procese, cam aşa ceva. Ştii, Dora, uneori în viaţă ţi se întâmplă tot felul de lucruri care de care mai ciudate. Eu eram cu el şi mi se părea tot timpul că nu e nimic real, de parcă era imposibil să fie adevărat.
-Şi iar aţi dormit împreună?
-Da, am dormit împreună! Ce-i cu asta?
-Şi? Cum a fost?
-Obişnuit, Dora, obişnuit, ca între un bărbat şi o femeie. Nu te-ai învăţat minte cu întrebările tale stupide? Chiar vrei să-ţi povestesc cu lux de amănunte? Te interesează cumva şi câţi centimetri are penisul lui?
-Iertaţi-mă. Vai de mine, nu, doamnă, nu vorbiţi aşa. M-a luat gura pe dinainte, Doamne iartă-mă. Mă gândeam doar aşa, cum de nu s-a căsătorit niciodată?
-Nu a avut răgazul, italienii se căsătoresc în general mai târziu decăt bărbaţii de pe aici, ei aşteaptă să-şi facă o carieră, să aibă un statut, o casă, un venit destul de bun căci altfel nici nu îşi pun problema de a-şi lua o soţie. Ei trebuie să ofere destul de mult confort încă de la început mireselor lor. Acum înţelegi? Hai să aud mai departe, ce a mai scris.
“Dragă Magda, foarte frumos din partea ta să poţi împărţi cu mine clipe şi imagini atât de dragi sufletului tau. Eu nu mă pot numi privilegiat în acest sens şi am simţit volens nolens o mare durere în suflet.”
-Despre ce era vorba?
-Cred că îi vorbeam despre prietenii mei, despre Maria, despre mama ,tata, Marcel, tanti Călina …Citeşte să văd dacă e aşa …
“Cu 22 de ani în urmă mi-am pierdut mama, era chiar de 24 decembrie, ziua mea, împlineam 24 de ani. Mi-a sucombat în braţe. La puţin timp sora ei a decedat în urma unui cancer ovarian, şi aceasta tot în braţele mele. Era un adevărat şoc pentru mine, eu care nu am văzut niciodată oameni şi nici măcar animale murind. Am rămas marcat pentru toată viaţa. Amândouă m-au crescut, amândouă m-au alintat şi ţinut ca pe un ou să nu se spargă. Am fost unul dintre cei mai alintaţi copii de pe suprafata pământului, şi dacă îţi voi spune că mama mea a fost ginecolog şi sora ei balneolog, ai să înţelegi curând că am crescut într-un mediu de spital unde am avut ocazia să cunosc oameni de excepţie dar şi imoralitatea unora dintre cadrele medicale. Este suficient să-ţi spun că trebuia să mă fac doctor, mama nu concepea alt viitor pentru mine. M-a pregătit numai cu profesori universitari şi în cele din urmă am intrat la facultate, dar am renunţat înainte de a termina primul an în favoarea istoriei. Fusese singurul obiect la care învăţasem cu plăcere şi fără meditatori. Crescând în spital, mama a fost în Bucureşti, la Spitalul “Vasile Roaită”, pe vremea aceea am fost expus de mic la o sumedenie de lucruri pe care le vedeam prin crăpătura uşilor. Am văzut asistente medicale care se dezbrăcau fără jenă în vestiar, doctori care aveau relaţii cam prea intime cu surorile sau pacientele etc. ceea ce m-a făcut mai târziu să renunţ la această meserie înainte de o începe. La prima disecţie pe cadavru am ieşit din sală şi nu am ami revenit niciodată. Nu era de mine. Mama mea a fost o femeie extraordinară, fiind extrem de iubită de toţi care au cunoscut-o. Printre altele ştiu asta, cât puteam eu să realizez la vârsta aceea, că şi-a făcut câteva avorturi, ei şi la prietene dar niciodată nu a luat bani. Am crescut foarte liberal, am avut acasă separat camera mea unde îmi aduceam fete iar mama mă aproviziona, ca şi mătuţa mea, cu prezervative ca să nu am necazuri. Am fost un copil problemă totuşi nu sub aspectul că am făcut prostii ci pentru că nu mi-a plăcut să învăţ. Mai degrabă aş zice că ai mei erau aşa de ocupaţi cu meseriile lor încât o bună bucată de vreme pe nimeni nu a interesat cum şi ce învăţ. Nici la şedinţele cu părinţii nu aveau timp să meargă. În clasa a-8-a am rămas corigent la două materii, iar în clasa a-10-a am rămas repetent. Noroc de pile că m-a trecut cineva la o materie. Proful era bolnav de rinichi şi mama i-a făcut rost de niste medicamente ce nu erau în ţară şi aşa m-a trecut. Nu-ţi mai spun că eu, la 17 ani, aveam maşina mea, am condus un an fără permis. Poliţia a închis ochii pentru că ştia fiul cui sunt. Dar s-au prăpădit săracele, mama a avut varice esofagiene care s-au rupt şi nu a mai putut fi salvată. Din cauza tatălui meu ea s-a apucat de bautură şi aceasta cred că a fost un precursor la ce a păţit. Taică-meu i-a facut zile grele: femei, băutură etc. Tatăl meu, cu care am probleme şi în ziua de azi, s-a recăsătorit cu o altă femeie şi toată moştenirea i-a dat-o fiicei acesteia pentru că el este senil şi nu mai ştie ce face la cei peste 80 de ani ai lui. Iată de ce eu sunt în mari procese astăzi în ţară. Văzând atâta alcool în familie am rămas cu repulsie pentru asta, iată de ce eu nu am băut şi fumat niciodată. Scurt acum: mama era o sufletistă şi i-am moştenit aceasta, nu era o fire puternică dar calităţile ei o făceau de excepţie. Îşi dădea şi cămaşa! Îmi amintesc la funeralii am avut peste 1000 de persoane. Tata – un tip fără scrupule, economist de profesie, provenit dintr-o familie super bogată – bunicul a avut 10 restaurante în Bucureşti înainte de comunişti, dar a suferit mult din cauză că a fost burghez şi de aceea a luat-o pe mama, fată de ţărani, ca să aibă un profil mai bun. Dar nu a iubit-o niciodată. A fost dat afară de la drept de 3 ori – un tip super inteligent -să nu mă laud, dar aici l-am moştenit, foarte intransigent -iar l-am moştenit, profitor- nu l-am moştenit etc. Şi-a bătut joc de mama mult şi când am crescut mai mare l-am confruntat. După ce mama a murit eu am fugit din ţară şi mi-am urmat destinul, nu am mai ştiut multă vreme de el. Istoria am terminat-o în ţară şi doctoratul l-am luat aici, în Italia. Iarăşi nu vreau să mă laud dar am învăţat la perfecţie italiana, franceza, engleza şi destul de bine germana. Aşa de mult aş vrea să te asigur de intenţiile mele cele bune, draga mea. Deunăzi îmi spuneai la telefon de tendinţa ta de a fi contingentă cu proximitatea fizică, dar nu îţi pot spune cât de mult te pot simţi de la distanţă. Te înţeleg perfect ! În fine, dragă Magda, cam aceasta ar fi în mare situaţia mea familiară. Nu am menţionat că am fost singur la parinţi şi de aceea am fost şi răzgâiat mult. Ceea ce nu se mai întâmplă azi. Al tău, Emil.
-Parcă aş citi un roman.
-Unii au o viaţă mai palpitantă, dar vieţile ce par palpitante pe dinafară să ştii că sunt greu de trăit pe dinăuntru. E mai uşor de dus în spate o viaţă simplă, nu arzi atât de repede. Aşa că nu te mai văicări că ţie nu ţi se întâmplă nimic. Bucură-te că eşti aşa cum eşti, de ceea ce eşti. Nu ai de unde să ştii ce planuri are cu tine Dumnezeu.
-Credeţi că sunt aşa de importantă încât să merit aşa atenţie?
-Vorbeşti prostii. Toţi oamenii sunt importanţi pentru Dumnezeu. Deci şi tu. Poate că tu eşti foarte importantă, nu ai de unde să ştii. Tu ce înveţi acolo la biserica unde mergi? Mai citeşte.

”Draga mea,

Îţi mulţumesc în parametri maximi pentru mesaj. Este pragnamatic, nu implică decât functionalitate şi clarviziune. Dacă tu o numeşti viaţă sau realism de principiu voi accepta această teoremă fără a fi însă de acord, şi am să-ţi spun de ce. Dragostea are legile ei pe care raţiunea nu este capabilă să le înţeleagă. Degeaba vorbim de vârstă, degeaba ne lamentăm de coeficienţii de toleranţă bilaterală, în van gravităm asupra convenţionalismului de relaţie sau a cotingenţei fizice. Adevărata dragoste începe prin capacitatea de a simţi ipoteticul, distanţa devine irelevantă. Sufletul devine vibrant şi nu numai receptiv la factorul olfactil sau chinestezic, etc. Este adevărat că noi suntem înclinaţi spre carnal, spre a atinge persoana cu care voim să intrăm în contact, să o mirosim , să-i privim şi săruta buzele. Aceasta doare pe undeva, dar te întreb: oare aşa mult pragmaticul să înlocuiască sacrificiul? Ele s-au dovedit galvanizatoare şi lucrative fără excepţie. Îmi tot spun că nu trebuie să aştept o veşnicie ci doar câteva luni până când acest contact spiritual şi contingenţa fizică se va împlini. Oare nu merită să încercăm? Oare dacă vrem acest lucru nu se va putea realiza? Desigur că da! Ai putea să faci şi aici o carieră în domeniul tău sau ai putea foarte bine să nu faci nimic, pentru mine tot ce decizi e bine. Problema este că poate nu vrei, că eşti plafonată la ideea că locul tău trebuie să fie acolo şi că distanţa este insurmontabilă.
Doamna mea, îţi reamintesc faptul că locul fiecărui om este acolo unde este iubirea lui, unde simţi că devii viaţă. Te rog nu cădea în această capcană a rutinei. Dragostea mai există cu sau fără acceptul tău. Ea te va atinge într-un fel sau altul. Nu este teorie pură ceea ce îţi confesez, nu este rolul meu să o propag. Îţi spun doar că dacă te atinge va fi irezistibilă. Este vina mea că nu am reuşit să te conving de contrariu. Spaţiul geografic dintre noi poate fi surmontat în puţin timp. Vreau să fii sigură de faptul că eu îţi pot oferi tot confortul. Atunci ce înseamnă pesimism? Nu crezi în căsătorii reuşite? De unde ideea asta stupidă în mintea ta? Încrederea că nu există cineva real care să-ţi ofere dragoste? Sau oare teama că tu nu eşti în stare să dăruieşti sau să primeşti? Nimeni nu îţi spune să te arunci cu capul înainte dar oferă-ţi o şansă să schimbi ceea ce este o pseudosenzaţie de suficienţă. Tu nu eşti femeia care să te limitezi la asta.
Uită-te în oglindă şi vezi ce-ţi spun. Priveşte în spaţiul tău intim şi realizează că nu exprim ambiguităţi. Nu te plafona şi nu-ţi refuza aceasta pe motivul fricii. Tu eşti o femeie învingătoare prin tot ce ai făcut până acum dar trebuie să te menţii acolo. Frica este primul pas spre înţelepciune dar adevărata expunere a acesteia înseamnă a oferi şi a primi dragoste, o dragoste carnală pentru satisfacerea micimii noastre dar mai ales o dragoste agapică pentru zidirea propriului ego. Meditează la astea. Te sărut, Emil.”

-Deci v-a cerut în căsătorie şi în loc să spuneţi da aţi spus că vă mai gândiţi. Doamne, de ce nu m-a cerut pe mine aşa un bărbat, nu mai stăteam nici o clipă pe gânduri…
-Ba ai fi stat, sunt sigură că ai mai fi stat.
-De ce? Era urât?
-Nici vorbă, nu era urât, era un bărbat bine. Am pe undeva şi poze cu el. E un album pe raftul de sus. Poţi să-l deschizi dacă vei, să te uiţi.
-Nu, povestiţi-mi dumneavoastră.
-Emil e…hmmm… puţin obez, blondin, cu ochi albaştri, cu trăsături fine, cu nişte mâini frumoase, am eu o boală să mă uit la mâinile bărbaţilor …
-Şi atunci de ce aţi amânat?
-Întotdeauna situaţiile ideale m-au speriat. Nu cred în ele. Mi-e frică, am senzaţia că în spatele lor se ascunde altceva, necunoscut şi dureros. Că e o capcană la mijloc. Nu există lucruri perfecte. Credeam că omul acesta era perfect şi asta m-a speriat. Voiam să descopăr în el o slăbiciune, un punct vulnerabil, ceva care să mă facă să nu mă simt mereu datoare să fiu şi eu perfectă. Da, cred că în ochii lui păream ceva ce nu sunt. Eu am o mulţime de imperfecţiuni, tu ştii asta cel mai bine, cred că îmi era teamă de mine, nu de el. Nu mai ştiu. Dar de măritat eram convinsă că o să mă mărit cu el. Acum a trecut. Mai bine citeşte-mi.
”Draga mea, ,

Frumosul este o noţiune atât de relativă încât oamenii nu au ajuns să o definească la parametrii satisfăcători. Pentru mine frumosul înseamnă o nouă Magda care prin modul ei de percepţie a reuşit să câştige respectul meu. Pentru mine Magda semnifică balanţa şi sanguinicul în care bunul simţ mă atinge cu fineţe şi clasă şi unde raportul de excitaţie rămâne egal cu cel de inhibiţie. Scrisul tău, deşi nu i-am putut face o experiză grafologică, mi-a adus pe retina imaginaţiei o femeie razboinică deşi vulnerabilă, un om lucid deşi încorsetat în propriile mecanisme de apărare, un om în stare să iubească şi să creeze , dar care rămâne fidel tradiţiei de a nu fi primul care să ia o atitudine. Stilul tău ingineresc are sensibilitate să ştii, l-am recepţionat aşa cum ţi l-ai fi dorit tu: este simplu, explicativ, rectiliniu şi lucrativ. Am citit şi printre rânduri şi am redescoperit o femeie caldă care se ascune în umbra frigului de afară, o fiinţă cu multe sensibilităţi care comandă grijă şi înţelegere. Îţi înţeleg frustarea şi lipsa de încredere. Nu vei mai avea această restanţă în curând. Pentru că tu vrei să îţi trăieşti libertatea într-un mod pe care îl alegi cum şi când vrei tu. Am înţeles asta şi sincer nu pot să fac nimic ce să-ţi schimbe această neîncredere în mine. Dar ai să te convingi singură ce fel de om sunt. Pentru mine este o durere fiindcă eu ştiu cine sunt şi ce gândesc şi uite că pe nedrept trebuie să plătesc pentru nişte indivizi care şi-au bătut joc de tine, care te-au folosit, care au abuzat de bunătatea şi sufletul tău de excepţie. Este dureros pentru mine să ştii, şi dacă aş putea le-aş arăta eu acestor indivizi ce înseamnă să respecţi o femeie. Românii nu sunt tocmai nişte bărbaţi galanţi, am văzut asta. Şi ca să fiu sincer nici eu nu am fost odată cheie de biserică. Nu uita însă că eu trăiesc de ani buni într-o altă lume, civilizată şi demnă.Te inţeleg, dragă Magda, şi nu pot să te condamn decât pentru că te-ai născut acolo. Nu ştiu dacă eu sunt cel care să unesc munţii din loc, aceştia vor trebui să fie exploraţi şi cercetaţi cu inima nu cu picioarele, dar ştiu, gândul tău cel bun, voinţa ta este să încerce cu teamă inerenţa unui început. Ai aici braţele deschise ale unui bărbat care ştie să-ţi respecte privatul, pe cei dragi, microfamilia ta şi mai ales care să împartă cu tine constucţia unui edificiu al unui nou sentiment. Ştiu că raţiunea ta de a fi creeaza o imagine dragă mie, ştiu că nu te identifici cu obişnuitul ce-l găseşti la fiecare colţ de stradă. Rămân să mă prosternez în faţa unei lumini pe care am descoperit-o în noaptea orbirii mele şi căreia îi doresc ca Sculptorul Etern să-i dăruiască răbdare şi beatitudine interioară. Somn uşor, Emil.”
-Ce voia să spună aici?
-Ciudat mai sună acum! Atunci el insista să mă mut la Roma. Eu ezitam, nu ştiam unde mă duc şi ce va fi acolo, mă gândeam că trebuie să plec de aici, să-mi las colegii, pe Maria, casa, nu ştiu, pare uşor pentru ceilalţi dar atunci când e vorba de tine e greu de tot. L-am rugat să aştepte până în primăvară. Să se împlinească un an. Şi apoi mai era ceva: trebuia să las firma pe mâini bune, am pus suflet destul şi-mi părea într-un fel rău să mă despart de munca mea.
-Şi cui aţi lăsat-o?
-Am vândut tot celor doi angajaţi, Florin şi Sanda. Nu mi-a părut rău. Meritau să rămână împreună, cu firma. Şi să ştii că le-am oferit cel mai bun preţ, crede-mă. Voiam să mă revanşez într-un fel pentru ce le-am făcut.
-Ce le-aţi făcut?
-Ei, ca şefii, am mai greşit şi eu, parcă nu ai şti cum e! Dar m-am bucurat că au rămas cu afacerea la care au pus şi ei umărul. Am auzit că fac treabă bună în continuare şi le merge bine. Au un profit bunicel. Mai citeşte-mi. Hai, încă una!
-Bine, ascultaţi:
Draga mea, am convingerea că vei citi mesajul meu cu atenţie deşi, culmea, nici nu ştiu ce să-ţi scriu. Mă doare pe mine ce am citit şi aş vrea din tot sufletul să fiu lângă tine şi să-ţi dovedesc faptul că există dreptate pe pământ şi oameni buni de asemeni. Crede-mă că plâng ca un copil acum când îţi scriu şi nu-mi este ruşine de asta. Ce cuvinte să-ţi adresez, ce gânduri frumoase să-ţi transmit când sufletul tău este închis de durere. Aş vrea să ştii că nu există tragedie pe care trecerea timpului să nu o şteargă şi să nu o facă uitată. Sufletul tău este unul nobil iar această înnobilare vine din grija pe care o are faţă de tine Sculptorul Etern să fii vie în spirit şi adevăr. Ştiu asta din propria-mi experienţă dar nu eu sunt important! Mă simt umil şi neputincios în faţa suferinţei tale dar cel mai tragic la nivel subiectiv este că nu pot să te conving de tot binele ce ţi-l doresc. Ai dreptate să-ţi fie teamă, ai justificată lipsa de încredere în oameni şi cine sunt eu să vin acum şi să-ţi spun că nu este aşa, că mai sunt şi oameni buni pe lumea asta? Ce argumente pot aduce în a susţine aceasta idee când experienţa ta de viaţă îţi spune contrariul ? Iată dilema mea.Omul meu foarte drag de acum încolo eu nu sunt o persoană care abandonează, niciodată nu am facut-o şi tu nu m-ai respins prin tot ce ai elaborat, doar m-ai pus pe un raft unde mă vei şterge din când în când de praf. Ştiu că principiile tale nu sunt convergente cu ale mele tocmai pentru că nu mai crezi în oameni, deci nici în mine şi în bucuria de a fi altfel. Tu iei fiecare zi cu ce îţi aduce frumos şi bun, foloseşti ce este adecvat şi nu te implici sentimental. Am înţeles. Sunt un neputincios şi mă doare asta! Ia-mă ca pe un neghiob, dar eu nu pot să văd atâta suferinţă. Stiu că nu ai nevoie de nimic, de mila nimănui, ştiu că nu depinzi de nimeni, ştiu, ştiu, ştiu, dar inima mea nu-mi dă voie să nu-ţi spun că sufăr alături de tine. Tatăl tău se va face bine , presimt asta. Amnezia poate fi un lucru temporar. De multe ori ştiu că suni la acea sonerie şi el nu îţi răspunde. Hai, dă-mi mâna puţin, lasă-mă să am eu grijă de tot ceea ce este greu, lasă-mă să iau eu tot răul şi adversitatea asupra mea numai tu să fii bine. Distanţa de care te temi atât va fi oricum depăşită şi nu asta este problema. Lasă-mă să-ţi fac dovada faptului că nu sunt un tip obişnuit, poate vei înţelege altfel, lasă-mă să vorbesc poate şi cu cei dragi ţie să le spun ce femeie grozavă eşti: o voi face cu tot sufletul şi cu lacrimi de fericire. Dragă Magda, peste o sâptămână o să încerc să fiu lângă tine din nou, nu mă obligă nimeni să fac aceasta, sunt matur şi stăpân pe ceea ce gândesc. Sunt sanguinic, echilibrat, raţional şi nu prezint nici o simptomă de stress. Vreau să ştii că nu mă joc în cuvinte şi nu-mi bat joc de sentimentele oamenilor. Îl rog pe Dumnezeu să te lumineze şi să-ţi animeze sufletul spre tot lucrul cel bun, să-ţi dăruiască pace cu tine însăţi şi multă îndurare. Tu esti un om care suferă iar eu, nevrednicul, nu sunt în stare să-ţi alin aceasta şi nici nu pot să fiu lângă tine fizic în aceste clipe. Dacă inima şi trupul meu îţi sunt de folos ia-le, nu mă lăsa să zac în acel raft, în engleza este o expresie cu care închei:
”I mean what I say, and I say what I mean”.Te sărut omul meu cel brav, îngăduie-mi să-mi plec capul şi să mărturisesc că astăzi ţi-am scris numele în inima mea pentru totdeauna. Emil.”

-Dar ce s-a întâmplat de v-a scris aşa ?
-Ei, s-a întâmplat. Într-o seară, era martie devreme, tata se întorcea de la oraş, vânduse un viţel la târg şi fusese la frate-meu să-i dea o parte din bani. La întoarcere spre sat cineva l-a atacat. Nu i-au găsit decât vreo două milioane în buzunare. L-au lăsat acolo în zăpadă, în frig, lovit la cap. Dimineaţă, când l-au găsit sătenii, tata era mai mult mort, noroc de medici. A scăpat cu zile, dar acum e tare slăbit, o vreme nu recunoştea pe nimeni, acum uită repede, nu cred că o să-şi mai revină. Nici azi nu se ştie cine l-a atacat. El nu îşi aminteşte nimic. Nu am fost prea ataşată de tata dat nici nu pot să spun că nu am suferit. Poate tocmai de aceea m-a durut în suflet cel mai mult, că m-am înstrăinat de el şi nu am reuşit să îl iubesc suficient. Durerea asta nu o să dispară niciodată. Că putea să moară şi eu să fi rămas fără nici un tată, aşa cum a fost el, mai distant, dar totuşi tata. Părinţii tăi ce fac ?
-Ai mei fac bine. Cu ale lor.
-E bine că mai stai cu ei. Părinţii merită mai mult de la noi, crede-mă. Mai citeşte-mi.
-Bine, ia să văd….Îndată. E ultima .
-Cum ultima? Credeam că sunt mai multe. Sau poate că nu. Vorbeam pe messenger foarte mult, ne sunam la telefon, aşa că nu aveau de unde să fie prea multe scrisori. Asta e! Citeşte-o.

“Draga mea,
Imi pare bine să te găsesc din nou aici, în spaţiul acesta virtual care , atunci când te citesc, pare cald şi nerăbdător să prindă contur.
Mă tot bucur, încă de dimineaţă, când am venit la birou să pregatesc o încărcată zi de vineri, şi am găsit mesajul tau.
Mulţumesc mult pentru mesajul de confirmare. Voi fi negreşit la aeroport pe 25 mai, nu trebuie să-ţi faci griji. Diferenţa între mine şi tine este că eu sunt un tip care aş vrea să schimb totul, am voinţa necesară, timpul, banii, sufletul. Nu-ţi fie teamă, libertatea ta îmi este mai preţioasă la acest moment decât orice pe lume, iar o legatură ca a noastră nu mai prezintă riscuri pe care să nu fiu pregatit să le iau asupra mea integral.
Seneca este considerat de 2000 ani un filosof şi un adânc cugetător. „De uita beata „şi „De otio” , sunt scrieri într-un sistem coerent, cu o structură de adâncime … îmi plăceau în tinereţe. Imi amintesc în „De ira” … mă intrigau atunci ideile lui despre pasiuni: plăcere, durere, manie, gelozie, ambiţie … pasiuni care în gândirea sa nu trebuiau extirpate cât controlate foarte ferm , căci ” în clipa când sunt scăpate din vedere , devin mai puternice decat cel care îşi închipuie că le conduce” , iar virtutea , în viziunea sa, era unica valoare a vieţii.
Dar el era Seneca, sfetnicul lui Nero, născut cu 27 de ani î.Hr. şi nu ştia cum vor fi vremurile în 2004 d.Hr., că eu, muritorul de mine, te va cunoaşte şi prin tine va cunoaşte întreg misterul universului. Nu ştia că scara valorică va fi aşezată invers de majoritatea semenilor, că va exista un Hristos care va afirma profetic despre oameni că dragostea lor se va răci şi că vor deveni mai mult iubitori de sine şi de plăceri decât de etică şi morală. Îl combăteam pe Seneca, Il combăteam pe Isus, atunci când doar descoperirea era ceea ce mă interesa. Părul alb aduce însă odată cu el şi constatarea că există legi de care nu putem scăpa şi pe care nu le putem schimba. Iar cunoasterea, dacă se rezumă doar la adiţia informaţiilor sau satisfacţiilor personale, este o mare pierdere. Sau o mare indigestie!
Nu uita, capricornii (deci şi eu) sunt cercetători din fire. Unii caută să descopere mai multe trăsături ale aceleiaşi persoană în timp ce alţii caută o singură trăsătură în mai multe persoane. Eu fac parte dintre primii. „Mai bun este sfârşitul lucrurilor decât începutul lor” ! O afirma Eclesiastul. Iar eu sunt încununat cu acest sfârşit şi cu acest început ce se întrezăreşte alături şi cu tine. Se mai poate scrie pe această pagină că diseară voi înalţa sufletul meu împreună cu Orff, sub bagheta unui mare dirijor, Răzvan Cernat, şi ca întotdeauna voi cinsti această muncă cu o ţinută de gală. Peste exact o săptămână, ştiu sigur, vom fi împreună în aceeaşi sala de concerte. Oare ce-şi poate dori mai mult un muritor? Te sărut, te aştept, te iubesc, te doresc, Emil. Voi fi acolo, la aeroport, nu-ţi fă griji de nimic. Te aştept, nu ai teamă.

-Păcat că nu aţi mai ajuns ….
-Taci, idioato! Spui numai prostii de fiecare dată! Nu te laşi până nu bagi cuţitul în rană! Te rog să taci! Nu mai vreau să aud nimic! Nici un cuvânt. Pleacă de aici! Eşti o proastă. Pleacă acum, acum când îţi spun! Să nu îndrăzneşti să mai intri în casa asta! Du-te la Roma şi nu ai decât să munceşti că o sclavă sau să te măriţi tu cu Emil dacă vrei. Puţin îmi pasă. Eu nu mai vreau să aud nimic! Pleacă, pleacă de aici imediat neroado! Să nu te mai prind în casa mea că îţi rup picioarele! Nenorocita dracului! Lasă-mă singură. Singură, auzi? Singură!
Prind de pe masă paharul cu apă şi arunc la întâmplare. Nu-mi pasă ce mai sparg şi ce mai murdăresc. Nu-mi pasă de nimic. Urlu ca o fiară rănită de moarte. O aud pe Dora plecând în mare grabă, închizând uşa cu cheia şi totuşi continui să strig cuvinte de ocară. Nu mă opreşte nimeni. Nu mă aude nimeni. Strig la pereţi şi-I strig cu gura mare lui Dumnezeu despre viaţa mea imposibil de trăit dar nici El nu mă aude. Nimănui nu-i pasă. Nimeni nu mă ajută. Nimeni nu ştie ce simt. Nimeni nu înţelege de ce mai trăiesc. Nici măcar eu. Şi aş face chiar acum un pact cu Diavolul pentru un pahar cu vin.

Luni – 1 noiembrie, seara

Aş vrea să plâng. În hohote. Ca o bocitoare plătită la înmormântarea unui necunoscut. Să plâng şi să mă vaiet. Dar nu pot. Ochii mei nu mai au lacrimi. Doar în interior mi se preling spre piept suliţe dureros-amare. A putea să plângi este o binecuvântare, un leac. Ferice de cei ce pot plânge. Uite, asta nu e printre fericirile din Biblie. Mie îmi este nepermisă până şi această ultimă frontieră a durerii. Folosesc lacrimi artificiale. Scumpe. Dar nu sunt din durerile mele făcute. Fără lacrimi, suferinţa rămâne, se adună, nu găseşte nici un drum spre eliberare. Dacă mă gândesc bine, niciodată nu am putut să plâng, nici când aveam lacrimi adevărate. Nici când Eugen a plâns în poala mea. Nici când a murit. Nici când am ieşit din spital şi medicul mi-a spus că probabil nu o să mai văd niciodată lumea. Nici acum, când Emil este pierdut pentru totdeauna. Sunt legată de durere pentru toată viaţa asta. Fără putinţă să o las în urma mea, fără putinţă să o pot scoate din suflet. Parcă aş fi o statuie vie. Am trăit ani în şir legată de durere, ca şi cum ea ar fi fost firească în mine, nici măcar nu mă mai incomoda de la o vreme încoace. M-am obişnuit cu ea, aşa cum te obişnuieşti probabil în timp să convieţuieşti cu un parazit care în cele din urmă sfârşeşte prin a te devora din interior.
Cine oare a fost cu ideea de a scormoni în trecut, de a-l învia pe Emil? Oare Maria? Poate eu? De ce am vrut să retrăiesc acele zile? Nici măcar nu-mi dau seama de unde dorinţa mea stupidă, speranţa că voi găsi ceva salvator în trecut. Oh, Doamne, el nu e făcut să îndure, Emil a fost un alintat al sorţii. În şcoală şi-a permis luxul de a nu învăţa, de a renunţa apoi la o facultate şi de a alege alta, de a pleca din ţară, de a-şi construi propriul destin. Acum e în căutarea unei alte femei, sănătoasă, frumoasă, delicată, care să se asorteze cu mobila din sufragerie şi să-i orneze frumos braţul pe străzile Romei sau pe la recepţii oficiale. Poate că a şi găsit-o. Un bărbat ca el este destul să dea semnalul de undă verde şi în jurul lui vor roi de îndată o sumedenie de fete din care ai ce alege. Eu am ieşit din competiţie, m-am descalificat prin accidentare. Nimeni nu recompensează cu nimic un sportiv accidentat în cursă. Riscul e asumat doar de cel ce joacă. Căprioara rănită e mâncată de lup. Doar mi-a spus foarte clar, înaintea mea a mai cunoscut o mulţime de femei, cu un calcul precis şi prozaic de a-şi găsi nevasta ideală. Ca pe o cămaşă sau un costum de firmă. Nici o diferenţă majoră între ele, doar să fie frumoase şi noi. Asta făcea parte din cursul normal al vieţii lui. Am acceptat situaţia, conştientă de realitatea care mă aştepta. Cum ar putea Emil să-şi continue aventura vieţii lui legat de o femeie oarbă? Nu era în plan nici un accident. Bărbaţii ştiu întotdeauna ce vor de la viaţă, ei îşi iau doar ce le este necesar şi se debarasează într-o clipă de lucruri inutile. Nu sunt ca noi, femeile. Bărbaţii nu sacrifică nimic din ei niciodată. Sau se întâmplă atât de rar, încât eu nu am cunoştinţă de aşa ceva. De mici sunt învăţaţi că totul li se cuvine şi că numai femeile sunt duse pe altarul sacrificiului. Pentru că ele le poarta în pântece copiii, ele îi nasc cu riscul de a muri şi îi cresc cu riscul de a îmbătrâni. De când sunt cât o boabă de orez, bărbaţii trebuie ocrotiţi de femei. Dar ei uită mereu atunci când sunt mari. Aşa e făcută lumea asta. Unde îmi e mintea? Şi acum ce să fac? Să-l sun?
– Ştii, sunt Magda, am înviat din morţi pentru tine. Mă mai iubeşti, mai rămâne valabil tot ce mi-ai spus şi mi-ai scris, mai vrei să ne căsătorim, mai este valabilă înţelegerea? Sau ea cuprindea automat integritatea trupului şi sufletului de care ai fost îndrăgostit? Asta am uitat să te întreb atunci.
Sau de ziua lui, înainte de Crăciun, să-i fac o surpriză, eventual o vizită, un cadou? Şi el ce să-mi spună? Să-l fac să se simtă umil şi incomod? Poate că nici măcar nu s-ar simţi aşa, e doar o iluzie de a mea! Pentru ce? Cu ce m-ar ajuta asta? Să aflu de la el că are probleme personale şi nu mă poate vizita prea curând, sperând că eu voi înţelege şi că nu îl voi mai deranja niciodată? Toate astea mi-s atât de clare, nici măcar nu merită să scormonesc în rana pe care o am şi să o adâncesc şi mai mult. Nu o să sun, nu o să scriu, nu are rost. Îl cunosc, e omul care îţi conferă confort şi cere în schimb o viaţă fără probleme. Nici măcar copii nu-şi doreşte, pentru simplul motiv că ei îţi fac probleme mereu. O soţie tânără ar fi vrut copii, i-ar fi făcut probleme. Eu acum sunt o problemă. Nu am ce căuta în preajma lui. Poate că nici eu nu-l mai vreau. De ce neapărat trebuie să-l fac numai pe el vinovat? Nici eu, dacă aş fi întreagă, nu m-aş mai mărita cu un orb. Ştiu prea bine asta, nu sunt nici pe departe nebună sau ridicolă sau inconştientă. Maria ce o fi sperat? De ce i-o fi scris? Nici ea nu ştie, nici nu o să o întreb. Poate a fost un impuls de moment atunci, la începuturi. Când se mai întrezăreau speranţe şi toţi credeau că voi fi ca mai înainte. Acum nici ea nu mai speră nimic, am simţit asta din ezitarea ei, atunci când mi-a citit răspunsul lui. Trebuia să-mi dau seama, trebuia să renunţ. Atâta timp am reuşit să nu mă mai gândesc la Emil, să mi-l scot din calcule, din memorie, din viitor. Iar Florin? Aş fi rămas cu el? Ar fi rămas cu mine? Desigur nu. A fost numai un joc. De-a profesoara şi de-a elevul. Ceva nou, ceva provocator pentru amândoi. În final primea ce-şi dorea dar cu porţii mici, cu amânări. Aveam o satisfacţie teribilă când îi vedeam deznădejdea sau disperarea în priviri. Erau zile când prinsă de remuşcări îl mângâim şi-i făcem orice favor, blândă şi supusă. Apoi mă răzgândeam, îl muşcam, îl zgâriam, îi provocam durere fizică, nu îl lăsam să ejaculeze. Alteori, ca din senin şi în toiul nopţii îl dădeam jos cu picioarele din pat şi îl trimiteam la Sanda. Iar el îmi ciugulea deopotrivă din palme şi mierea şi chinina fără să spună nimic. Mi se supunea, de parcă era picat în transă. În loc să se supere, să se apere, să riposteze, venea de fiecare dată înapoi ca un câine credincios şi asta mă incita să fiu şi mai rea. Tot mai rea şi mai rea. Era o răutate elegantă şi rafinată, o elaboram pas cu pas. Ştiam că Sanda îl dezmiardă. Şi cu toate astea, din noi două, el o prefera întotdeuna pe fata cea rea. Toţi avem, de vrem sau nu, un germene de răutate în noi. Depinde dacă lăsăm răutatea asta în libertate sau o îmblânzim. De ce tocmai Florin descătuşase acea fiară din mine? De ce atunci? Nu ştiu. Poate că diferenţele dintre noi erau mult prea mari. Raportul de forţe era atât de inegal! Îl dominam. Şi poate că femeile nu sunt făcute să domine. Eu şi Florin experimentam o relaţie plină de violenţă. Violenţa naşte violenţă, nimic din ce am trăit cândva nu rămâne fără ecou în timp. La mine, legea asta funcţiona. Prin el, mă răzbunam pe toţi bărbaţii care nu m-au văzut, care nu m-au vrut, care m-au folosit, care m-au abandonat, care m-au făcut să sufăr, care au preferat să treacă de mine şi să rămână apoi ai altor femei. Din ce în ce admiratorii mei deveniseră tot mai puţini şi grăbiţi, după 30 de ani erau mai toţi însuraţi, cu copii, ancoraţi bine într-o viaţă a lor la care nu ar fi renunţat, nici unul nu mă mai privea cu adevărat, erau numai dorinţe de aventură în ochii lor. Apoi, în ultima vreme, nu mai era chiar nimeni. De parcă devenisem o jucărie hodorogită. Intram uneori în atacuri de panică. Timpul îmi jucase o festă. Trecuse pe lângă mine cu nonşalanţă, îmi luase minţile zornăindu-mi în urechi dintr-o aramă sunătoare şi dintr-un chimval zăngănitor, fluturând prin faţa ochilor mei baloane colorate şi steluţe din staniol, până când m-am trezit într-o bună dimineaţă că nu mai sunt o adolescentă şi că mă apropii grăbit de 40 de ani. Devenisem, vedeam prea bine asta, o vedeau toţi dar nu îndrăznea nimeni să o spună cu glas tare, devenisem o domnişoară bătrână. Cel mai mult mă înfuriam atunci când mă surprindeam cum îmi alunecă ochii pe rubrica de condoleanţele din ziare, sperând că voi găsi colo un loc devenit vacant. Nu mai aveam nici ce alege, nici ce culege în oraş. Am încercat pe internet. Am postat o fotografie şi o scurtă descriere. Am primit epistole seci de la oameni din lumea largă, fără căpătâi şi pe care nu-i voia nimeni. Apoi m-am trezit într-o zi cu un mesaj fără menajamente: “Ce mai cauţi şi tu pe aici, babo! Nu ai nepoţi să îi plimbi? Dacă te plictiseşti poate îţi dau într-o seară nişte limbi, dar trebuie să stingi lumina şi să-ţi pun o pernă pe cap, altfel nu mi se scoală nici limba.” Era, desigur, un puşti impertinent şi vulgar dar gândurile lui erau probabil cele mai sincere. Şi, oricât am încercat să le ignor, ele s-au încăpăţânat, chiar şi după ce mi-am desfiinţat contul acela, să nu-mi iasă din memorie. Steaua mea era pe cale să apună, simţeam asta, puştiul acela exprimase în cuvintele lui un adevăr iminent de care eu fugeam şi poate de aceea mă comportam prosteşte cu Florin, de parcă el ar fi fost vinovat de tot acest dezastru personal. De toate eşecurile vieţii mele. Ce ruşine îmi este acum pentru tot! Oh, jocuri stupide cu sentimentele celorlalţi. Merit ce am: Florin e cu Sanda se vor căsători în curând. Degeaba îmi spune Maria, nu au plâns prea mult pentru mine. Au făcut totul de ochii lumii. Acum ei sunt fericiţi, se potriveau bine de la început, Florin era bărbatul Sandei şi eu vedeam asta şi-mi plăcea să le amărăsc viaţa. Acum ei sunt bine, iar eu stau şi sufăr. Ştiam asta de la început şi totuşi nu m-am putut abţine să nu mă bag între ei, dar de fapt să nu îmi bag încă un pumnal în suflet. Suferinţele astea tăcute or să mă omoare, o să mi se oprească într-o zi inima şi atunci voi fi eliberată. Pentru totdeauna. Chiar de ar fi să mă reîncarnez, sufăr acum pentru multe, multe vieţi în care s-ar cuveni să fiu fericită. Iar de nu, poate o să ajung în Rai, doar am nume de sfântă şi-mi ispăşesc păcatele acum, aici. Şi toată lumea spune că Dumnezeu face dreptate. Dar dacă Sanda e cea care m-a blestemat şi trebuia să ajung în Iad? Poate că acolo şi sunt. Oh, de muream atunci, în primăvară. Atunci nu am simţit nici o durere, nici un regret. Muream fericită. Întotdeauna am crezut că moartea va veni cu suferinţă şi durere. Ce eroare! Viaţa este suferinţă şi durere! Aici putrezim, aici ne zbatem, aici e infernul. Acum am decăzut din înger în fiinţă pământeană pe care eu însămi o detest, mi-e silă de mine, de neputinţa mea şi mai ales de sufletul meu care nu mai are nimic de dat, nimic de împărţit, nimic de primit, care nu se mai poate bucura de nimic. Nu mai merg nicăieri, unde voia Maria să merg? La asociaţie? Să mă îmbrace frumos? Nu sunt o păpusă pe care să o duci la plimbare. Maria are altă lume, nici ea şi nimeni altcineva nu înţelege ce înseamnă să mori şi să mai rămâi un timp pe pământ. Ea are universul ei, valorile ei, dar nici nu-şi imaginează că eu nu mai încap în ele. Nu mai pot, o să beau, o să beau din nou mai mult şi băuturi tari sau poate o să iau un pumn de somnifere şi nu o să mă mai trezesc niciodată în acest coşmar. Asta o să fac şi nimeni nu mă poate opri, e decizia mea. Cum aş putea să mai trăiesc astfel zece sau poate patruzeci de ani? E un blestem pe care trebuie şi am puterea să-l curm. Trebuie să o izbăvesc şi pe Maria şi pe toţi de păcatul de a mă fi cunoscut odată în viaţa lor. Aşa e drept pentru toată lumea, pentru ei şi pentru mine deopotrivă. M-am gândit, asta o să fac, o să-i spun Mariei că nu pot să dorm, să-mi dea câte ceva seară de seară, o să strâng pastiluţă cu pastiluţă şi, când voi aduna suficiente, mă voi elibera de toate. Dar de ce aş aştepta până atunci? De ce nu aş face acum ceva? Aş termina repede, pentru totdeauna, aş dispărea o dată cu toată suferinţa mea. Da, o să mă arunc pe fereastră. Simplu. Va dura doar câteva secunde drumul meu spre eliberare, câteva secunde, nu prea multe, de disperare. Atât. Nu va fi greu. Odată aplecată peste fereastră, nimic nu mai poate opri căderea în gol. Oare de ce să mai aştept? Mă ridic din fotoliu, caut şi deschid larg fereastra. Aer proaspăt şi o boare luminoasă undeva, abia perceptibilă de retina mea. Soarele este spre apus, chiar în dreptul ferestrei. Oare nu sunt în cele din urmă creaţia lui, nu sunt eu un lung proces chimic, o reacţie în lanţ dintre proteine şi hidrocarbonate, alimentat la origini de energie solară? Miros de frunze uscate. Şi ele au fost vii cândva, au avut puterea să se desprindă de pe crengi, să cadă. Au acceptat moartea, e în firescul viului. Aud bine, pe stradă, la câţiva metri de mine, mai circulă încă maşini, trec oameni pe trotuar. Or să mă găsească repede, poate că nici nu o să mor dintr-o dată, o să zac într-o baltă de sânge, cu oase rupte şi în dureri până o să cheme cineva o salvare. Şi apoi, în fusta mea roşie, largă şi cu tricoul meu alb? Cum voi arăta pe trotuar? Într-o poziţie poate stupidă şi indecentă. Aşa mă va surprinde oare moartea? În tricou murdar cu sânge şi cu o fustă sfâşiată în cădere, ridicată de vânt? Lumea se va uita fix la lenjeria mea tanga, la părul meu pubian. Nu vreau aşa ceva! Şi ce-i de făcut? Doar nu o să mă duc să-mi pun acum pantaloni! Ce ridicol gând! Poate că o să se găsească alţi medici binevoitori ca şi prima dată, or să mă pună în gips, or să mă opereze şi eu voi supravieţui suferind şi mai mult decât o fac acum. Dacă trebuia să mor, desigur Dumnezeul meu m-ar fi luat de prima dată. Probabil că nu mi-a venit timpul pentru asta. E doar vremea să sufăr. Simt o lumină vagă şi căldura molatecă a soarelui pe obraji, îl simt încălzindu-mă, el e viu de mult şi pentru mult timp, are încă de dăruit tuturor deopotrivă. Puţin îi pasă de moartea mea. Nimănui nu-i va păsa de asta. Nu e o idee bună sinuciderea asta, acum. O să mai aştept, poate la noapte, când nimeni nu va trece pe sub fereastra mea, poate altădată. Nu mai vreau durere. Vreau să intru senină în împărăţia viselor eterne. Iar tata, sărmanul, a trecut prin atâtea şi acum să audă că m-am aruncat de la fereastră. Nu, nu merită el una ca asta din partea mea. E ca şi cum l-aş îngropa de viu. Şi nici Maria nu merită asta. Ea s-ar simţi cea mai vinovată. Închid fereastra. De parcă aş închide o copertă de carte. Niciodată, de câte ori am încercat, nu am reuşit, instinctul meu de conservare e singurul intact, e mai puternic decât orice. E clar, nici măcar curaj nu am. Nici să trăiesc şi nici să mor. Dumnezeu o să-mi vorbească într-o zi şi o să-mi arate drumul meu. Nu ştiu cum. Poate în vis. Poate prin oameni. Poate prin gândurile mele. Dumnezeu are un plan cu mine, nimic nu e întâmplător pe pământ, nici măcar o frunză nu cade întâmplător de pe ram, nu ea alege asta. Nu pot să cred că m-a zămislit şi apoi m-a uitat. O să îmi arate într-o bună zi calea mea. Până acum am tot încercat în fel şi chip. Să ajung pictoriţă, să fiu femeia unui singur bărbat, să fug într-o altă lume, încercând să iau totul de la capăt. Nimic nu mi s-a arătat. Poate că de fiecare dată am fost mai oarbă decât sunt acum. Asta vrea Dumnezeu să-mi arate: cine sunt. Mereu am fugit de mine, fug şi acum, încercând să dispar din sfera materială, de parcă trupul meu ar fi un obstacol. Trebuie să mă liniştesc, să o iau încetul cu încetul. Mai este şi mâine o zi iar dacă astăzi mor, nu voi şti niciodată ce se va întâmpla cu mine sau cu cei din jur. Poate că e bine să fiu curioasă o vreme. De murit am tot timpul să mor, la urma urmei.

Marţi 2 noiembrie

Dora a venit la ora potrivită. Iarăşi nu-mi mai vorbeşte. De cum a intrat în casă tace întruna. Face grevă. Nu spune nimic. Nici eu nu ştiu cu ce să încep. Uneori cred că e proastă şi incultă. Aşa eram şi eu odinioară considerată de cei din jurul meu. Nu ne naştem înţelepţi, nici măcar nu reuşim să înţelepţim cu viaţa. Doar ni se pare asta. Căpătăm o dexteritate în a recunoaşte situaţii şi în a reacţiona adecvat. Nu e nici un miracol. Totul are o logică. Chestie de reflexe condiţionate ceva mai elaborate. Toate fetele sunt timide şi stângace, toate cred încă în poveştile cu Feţi Frumoşi spuse de bunica. Dora este la fel ca oricare de vârsta ei. Aşteaptă un miracol care să o scoată din rutina asta şi să o introducă într-una nouă, care ar părea firească dacă ar fi una cu un soţ şi un copil.
– Dora, ştiu că eşti supărată.
– Nu, doamnă.
– Ba eşti supărată dar nu am ce-ţi face. Nu ştii să te porţi, dai mereu cu bâta în baltă. Aşa nu o să răzbaţi în viaţă. Într-o zi o să-mi mulţumeşti. Pentru că într-o zi ai să înveţi că nu ai nici un drept să zici tot ce-ţi trece prin minte şi să răneşti pe cel de lângă tine cum ai chef.
– Dar dumneavoastră de ce ziceţi răutăţi? De ce m-aţi făcut proastă? Asta cum mai vine? Credeţi că eu nu am suflet, numai dumneavoastră aveţi?
Dora are dreptate. Mie mi se cuvine să zic orice doar pentru că nu văd? Să fie asta o scuză, un avantaj? Fata asta are dreptate. Ar putea să-mi fie fiică şi ce ar învăţa de la mine? Cinismul. Cel mai uşor mod de a convieţui. Arunci în cei din jur răutăţi de joasă speţă şi te miri mai apoi că nimeni nu te iubeşte. Nici măcar nu te respectă. Nici măcar nu mai stârneşti milă, ci repulsie. Şi atunci devii şi mai cinic. Nu ştiu ce să-i zic. Tac. Tace şi ea, deşi acum aş fi putut specula momentul, aş fi putut să-mi deschid sufletul, să îi explic ce greu îmi este şi mie şi cum nu-mi mai găsesc nici un drum, aş înduioşa-o povestindu-i de tentativa mea de a mă sinucide aseară. Este momentul când aş putea să fiu aproape umană, aproape bună. De fiecare dată ratez, de parcă mi-ar fi ruşine de ceva, de apropierea dintre noi două cel mai mult.
Aş putea să vorbesc cu Maria despre asta. Cu ea ar fi mai uşor, dar Maria oricum le ştie pe toate. Poate nici ea nu le ştie, de vreme ce numai ea vorbeşte şi niciodată nu vrea să mă asculte. Cum îmi pot imagina că cineva mă înţelege, atâta vreme cât refuz să comunic ? Atâta vreme cât găsesc totul inutil. Accidentul ăsta m-a schimbat. Nu doar fizic. Ceva în mine nu mai există, a fost în fiinţa mea ceva ce nu mai este acum. Nu ştiu cu exactitate ce era acel ceva, dar sigur eram mai mult decât sunt acum. Poate prin asta trec toţi cei ce-şi pierd vederea la un moment dat, de unde să ştiu eu? Nici Maria nu ştie, mi-a spus-o. Dacă vreau să mai trăiesc, trebuie să stau de vorbă cu cei asemenea mie. Probabil că mai vreau să trăiesc de vreme ce am închis fereastra, de vreme ce nu am cerut nici măcar un somnifer până acum. Aşa că nu am decât o singură cale: să am încredere în Dumnezeu şi să las viaţa din mine să-şi caute făgaşul aşa cum este, ca o parte din întreg, dar încă o entitate.

Sâmbătă 6 noiembrie

Sună telefonul. Dora răspunde ea, ca de obicei. Îmi pune receptorul în mână. Este Maria.
– Bună, dragă, ce mai faci?
– Mă pregăteam să pun aţa în ac şi să încep o broderie nouă.
– Bine, succes. Uite de ce te-am sunat. Mâine mergem la asociaţie. Duminica de obicei se adună acolo toţi cei care vor să mai vorbească, vine şi o doamnă psiholog, este o drăgută.
– E şi ea nevăzătoare?
– Nu, vede foarte bine.
– De aia e drăguţă, îi dă mâna.
– Ascultă-mă, nu ai decât să spui ce vrei, dar uite de ce te-am sunat: fiecare nou venit în grup trebuie să se prezinte prin ceva, o poveste din viaţă, ceva care să îl reprezinte. Acolo, ca să faci cunoştinţă cu ceilalţi, trebuie să-ţi spui o poveste. Te-am sunat ca să ai timp să te pregăteşti, să nu fii luată prin surprindere şi să nu spui că nu ţi-am zis. Câteva vorbe despre tine, ceva care te-a marcat sau te-a emoţionat în viaţă. Nu trebuie să fie ceva lung.Poate fi şi o glumă.
– Şi eu ce pot să spun? Nu ştiu.
– Ai timp să te gândeşti, ce spui mâine va fi exact precum o haină pe care ţi-ai pune-o la o întâlnire cu cineva care nu te-a mai văzut niciodată. Asta m-a rugat psihologa să-ţi transmit cuvânt cu cuvânt. Nu uita că acolo nu te vede nimeni, nu ştie cine eşti, cum eşti, cum arăţi pe dinafară. Pentru ei, lucrurile astea nu mai există. Dar ei te pot vedea cum eşti pe dinăuntru, aşa că nu rata ocazia asta. Te rog, nu mă faci de râs acolo, nu te porţi ca un copil răzgâiat şi nu faci fiţe. Oamenii aceia sunt egali cu tine, aşa că tratează-i măcar pe ei cu respect.
– Bine, doamna profesoară.
– Bine, ne-bine, eu nu o să stau cu tine, nu o să te ţin de mînă şi nu o să-ţi fac semne pe sub masă. De fapt şi peste masă, ar fi la fel. Oricum, tu decizi.
– Ce să decid?
– Cum vrei să fii, dacă vrei să-ţi faci prieteni acolo.
– Înţeleg, vrei să mă pasezi, să scapi de mine.
– Magda, termină, am început să mă cam satur de prostiile tale până peste cap. Am şi eu o limită şi am şi eu necazurile mele, casă, serviciu. Dacă vrei bine, dacă nu, nu! Nu te oblig să faci asta. Dar, dacă nu încerci, nu o să ştii niciodată dacă pierzi sau câştigi. Clar? Bine, cum zici, e planul meu diabolic de a te pasa ca să dorm cu conştiinţa curată că am făcut totul pentru tine.
– Lasă, nu te potrivi la tot ce spun. Să vii mâine să mergem acolo. La ce oră?
– La zece fără un sfert. Roag-o pe Dora să vină şi mâine o oră, două, să te ajute. Dacă nu o să-ţi placă, nu te mai duci altă dată, ce aşa mare scofală?
– Ai dreptate.
– Acum te las, gândeşte-te la ce am vorbit şi termină cu aerele tale de suflet neînţeles.
– Bine, o să mă gândesc, nu te fac de râs, nu-ţi fie teamă.
– Te sărut. La zece fără un sfert trec să te iau cu maşina.
– Bine, o să fiu gata îmbrăcată. Pa.
Închid telefonul. Nu ştiu de ce dar gîndul că mâine se va întâmpla ceva, în sfârşit altceva decât o lungă aşteptare, mă face să mă simt pe cât de curioasă, pe atât de îngrijorată. Cum o să merg până acolo, de ce mă lasă singură, dacă nu mă descurc, dacă iese rău? Şi dacă iese rău ce o să se întâmple? Nimic. Dacă mă aruncam în gol pe fereastră ce era azi? Tot nimic. Deşi este un alt nimic. Până şi nimicul e de mai multe feluri!
– Dora, am nevoie de tine.
– Da, doamnă.
– Hai să te uiţi prin dulap şi să vezi cu ce m-aş putea îmbrăca mâine. Trebuie să ies din casă. Mă duce Maria la asociaţie. Să vii şi tu mâine, te rog frumos!
– Da, doamnă.
– Dora, crede-mă că îmi pare rău pentru ce ţi-am spus. Eu nu am fost niciodată rea cu nimeni. Nu ştiu de ce tocmai cu tine mi-am găsit să mă port aşa. Nu meriţi. Sincer îmi pare rău. Nu le mai pune nici tu la suflet pe toate. Cred că nici eu nu mai sunt în toate minţile.
– Am văzut, doamnă.
– Dacă ai văzut asta, atunci tu ar trebui să fii mai înţeleaptă şi să înţelegi situaţia mea.
– De ce nu vă luaţi un câine pentru nevăzători? Sunt foarte inteligenţi, voiam să spun că nu sunt proşti, aşa am auzit. Cu el aţi fi mai îngăduitoare decât cu mine.
– Nu vreau un câine, eu te plac pe tine, doar că nu ştiu cum să o arăt. Crede-mă, niciodată nu am vrut să te fac să suferi. Tu eşti mult prea sensibilă şi orice îţi spun eu, tu interpretezi. Mai lasă de la tine un timp şi o să fie bine.
– Bine, doamnă.
– Bine, bine, de ce nu mai spui şi altceva?
– Învăţ să fiu înţeleaptă, nu aşa aţi spus adineaori?
– Unde naiba te-a găsit Maria, că îi spun să te ducă înapoi şi să-mi aducă pe altcineva. Cu tine nu se înţelege omul!
– Cu mine? Dar cu dumneavostră cum rămâne?
– În curând mă voi înţelege cu toată lumea, nu-ţi face griji, m-am gândit la multe în ultima vreme, habar nu ai ce bine m-am gândit la toate şi la cât de bine mă vor înţelege toţi!
– Ce haine doriţi?
– Tu ce crezi?
– Un costum de stofă groasă, că poate acolo e frig înăuntru.
– Bine. Pe cel verde scoate-l şi vezi dacă nu trebuie călcat. Şi vezi de pardesiu. Pantofii negri şi poşeta, vezi, şterge-le de praf.
– Bine, doamnă, oricum vine doamna Maria să vă ia, aşa că nu ieşiţi din casă oricum. Să vă scot şi bijuteriile?
– Nu, dragă. O să mă încurc în ele. Şi, în al doilea rând, cine crezi tu că le vede? Mai bine le-aş vinde. Nu mi-ar strica nişte bani în plus. Dar totuşi adu-mi caseta cu bijuterii.
– Să vă scot ceva anume?
– Da, caută acolo un colier, cercei şi un inel cu piatră neagră, vezi că sunt un set, ai să le recunoşti după model.
Dora îmi ia mâna şi îmi pune în ea bijuteriile dorite. Le ating uşor, recunosc modelul, pietrele, parcă văd strălucirea din ele. Un soi de nostalgie prostească mă cuprinde şi îmi simt ochii de parcă s-ar porni să plângă dar nu se întâmplă minunea. Îmi este ciudă că mă las dusă de gânduri absurde, că încă îmi este dor de Emil şi de ziua aceea în care mi-a dăruit bijuteriile ca un jurământ pentru o fericire eternă între noi doi. Tac un timp, las degetele mele să se răsfeţe o vreme mângâind cerceii fini ca două lacrimi, apoi inelul ca o libelulă în zbor. Îl pun pe deget, apoi îl scot. Frige.
– De ce nu vi le puneţi? Sunt deosebite, cum se numeşte piatra asta neagră?
– Safir. Dar nu e neagră de tot, dacă o priveşti în lumină este albastră.
– Aveţi dreptate, e albastră.
– Ca ochii mei …
Dora tace. Ştiu de ce. Nu mai am ochi albaştri. Nici nu a ştiut că am avut vreodată ochi albaştri. Dar a învăţat să tacă. Acum ar fi trebuit să mă întrebe în graba ei “aţi avut ochii albaştri?” şi asta ar fi stricat totul. Eu iar făceam criză, iar ne certam. De ce nu zice nimic? De ce nu-mi dă prilej să fiu furioasă?
– De ce nu zici nimic?
– Mă uitam la medalion, e aşa de frumos, parcă ar fi un fluture, e la fel cu inelul.
– Da. Emil mi le-a luat la logodna noastră. A vrut să-mi ia ceva special. Safire australiene. Acum, că nu mai suntem împreună, poate că ar trebui să i le trimit înapoi, nu crezi?
– Nu ştiu, eu le-aş păstra.
– Nu se cade să le păstrez, pentru că nu o să le port niciodată. Poate doar că o să le vând. Nici asta nu se cade. Iar înapoi nu le trimit, ar trebui să vorbesc cu el, Emil nu ar accepta să i le înapoiez sub nici un chip. Nu e genul. Cred că l-aş jigni peste măsură. Şi ce-ar putea să mai facă cu ele acum? Să le dea alteia? Ce prostie!
– Dar sunt scumpe.
– Sunt scumpe pentru noi, în nici un caz el nu a sărăcit cumpărând bijuteriile astea. Chiar dacă fac ceva bani, îmi imaginez.
– Şi atunci ce faceţi?
– O să ţi le dau ţie dacă tot îţi plac.
– Nu pot, doamna Magda, sunt prea scumpe.
– Ia-le, ştiu că îţi plac mult. Ia-le, ţi le dau din toată inima. N-o să ţi le cer înapoi chiar dacă mâine pleci din casa asta. Promit. Şi să-ţi ajute Dumnezeu să-ţi cumperi într-o zi şi haine elegante la care să le poţi purta. Şi încă ceva.
– Ce anume?
– Bijuteriile astea se poartă cu fruntea sus, cu demnitate. Altfel nu or să strălucească, înţelegi?
– Oh, mulţumesc mult. Înţeleg. Sigur mi le daţi de tot?
E prima dată când Dora mă îmbrăţişează. Într-un mod delicat. E ceva de protocol, dar e plăcut. Atingerea, contactul tactil, poate fi atât de plăcut. Rareori m-am gândit până acum la asta. Poate dacă oamenii s-ar îmbrăţişa mai des, ar deveni mai buni unii cu alţii. Aşa cred. Nouă, oamenilor mari, ne este teamă de atingeri. Nici eu nu suport să îmi atingă oricine părul. De ce tocmai părul? Poate pentru că e ceva de la mama. Iar ea a fost o sfântă. Copiii mici vor mereu în braţe. Se liniştesc atunci când cineva îi mângâie. Le place asta. Copiii mai mari se ating ades, să se cunoască mai bine, îi prind pe cei mari de mână să se simtă în siguranţă. Până şi pisicile sau câinii adoră să fie mângâiaţi. Adulţii arareori abia dacă îşi dau mâna. Preferă să se salute de la distanţă, din mers. Probabil aşa şi trăim noi, oamenii mari: mereu la distanţă unii de ceilalţi. Ne înstrăinăm tot mai mult. Şi nici măcar nu ne dorim să fie altfel. Cu toţii suntem plictisiţi, blazaţi, ne e frică de schimbări, de cunoaştere, de atingeri. Ne e bine aşa, rău cum este.

Duminică 7 noiembrie

Azi m-am trezit cu o nelinişte ciudată. Cu o presimţire că se va întâmpla ceva rău. De ce gândul meu pune răul înainte de toate nu ştiu. În dimineaţa accidentului nu ţin minte să fi avut vreo presimţire sau vreun vis ciudat. De fapt nu este un gând rău. Cred că ceea ce simt este doar o emoţie particulară. Aşa cred că m-am simţit în prima zi de şcoală la oraş, aşa a fost în prima zi la facultate. Un sentiment de parcă ar trebui să stai pe marginea unei prăpăstii şi nu ştii dacă vei cădea în ea sau nu. Straniu. Sunt un om matur şi nu reuşesc să-mi controlez trăirile. Oamenii necunoscuţi mă sperie acum. Nu eram aşa, dar, cu timpul, am învăţat că oamenii sunt răutăcioşi, că mă pot uşor răni, am mereu o reţinere faţă de semenii mei. Am învăţat despre noi că am fi fiinţe sociale. Acum nu mai cred asta.
– Dora, cât este ceasul?
– Nouă jumate.
– La ce oră vine Maria?
– Păi nu a zis că pe la fără un sfert să fiţi gata?
– Ba da, dar credeam că vine ceva mai devreme.
– Poate că are şi ea treabă, cine ştie.
– Poate. Nu ţi se pare ciudat? Altădată ar fi venit cu un ceas mai devreme ca să mă aranjeze.
– Da’ eu ce am de făcut?
– Ei, lasă, sigur are ea o treabă. Sigur trece pe la biserică. Sau poate crezi că s-a săturat de mine?
– Doamna Maria? Nu cred. De ce ar face-o?
– Nu ştiu. Tu nu te-ai săturat de mine?
Tace. Asta înseamnă că da. Bijuteriile de ieri o încurcă să spună ce gândeşte. Îi este încă teamă că o să mă răzgândesc şi o să i le cer înapoi. Fii liniştită, fetiţo, nu se va întâmpla asta. Nu mai am ce face cu aur. Nu mai valorează nimic acum pentru mine. Dar tu nu ştii asta, tu crezi că eu îţi semăn ţie. Te înşeli. Eu nici măcar cu mine nu mai semăn de mult.
Soneria sună scurt apoi uşa de la intrare se deschide. E Maria, cine altcineva?
– Sunteţi acasă, fetelor?
– Bună, Maria. Sunt aproape gata.
– Aproape? Dar ce mai ai de făcut?
– Vreau să mă machiezi puţin. Cum îmi stă părul?
– Foarte bine. Îmi place şi cu ce te-ai îmbrăcat. Îmi pace costumul ăsta.
– Dora l-a ales. Nu e prea larg?
– Nu, e bine aşa. Să mă uit după o eşarfă. Bate puţin vânt. Cu ce te încalţi?
– A pregătit Dora tot. Nu mă machiezi?
– Nu avem timp. Doar puţin fard de obraz ajunge.
– Atât?
– Bine, şi ruj. E suficient.
– Hai, zi ce ai de zis.
– Ce să am de zis?
– Că tot nu vede nimeni.
– Te-ai prostit de-a binelea. Hai să mergem că întârziem şi nu e frumos.
– Maria, zi-mi ce s-a întâmplat. Îmi ascunzi ceva.
– Lasă, vorbim în maşină.
Deci s-a întâmplat ceva, dar nu vrea să audă şi Dora. E un secret. Oare ce e? Până la maşină nu scot un cuvânt. Maria e supărată. O simt din felul cum respiră, cum se mişcă aerul din jurul ei, ea nu-şi dă seama, dar eu simt şi ascult un fel de oftat al ei imperceptibil pentru ceilalţi. Poate că există într-adevăr percepţii extrasenzoriale. Doar trebuie să exersăm. Nu ştiu decât că există ceva în mintea mea, ceva indus de alte simţuri pe care nu le ştiam până acum.
– Ce ai păţit? Ce e aşa secret? Spune-mi odată, nu mai am răbdare. E ceva rău?
– Sunt mai mult ca sigură că Vlad mă înşală.
– Nu cred. Vlad? Nu e posibil.
– Ba da, e adevărat.
– De unde ştii tu asta? Ai dovezi? L-ai prins? Ţi-a zis careva ceva?
– O femeie ştie întotdeauna asta, nu-i trebuie prea multe dovezi.
– Poate e numai o închipuire de-a ta. Eu, una, nu cred. Mai degrabă recunoaşte că tu ai luat-o razna cu imaginaţia.
– Nu, noi doi nu am mai făcut dragoste de nu mai ţin minte când. Săptămâna trecută a fost la un congres la Sinaia. Trei zile. Ieri am desfăcut bagajele. Şi ce crezi? I-am găsit pijamaua nedesfăcută. Vlad al meu nu doarme niciodată dezbrăcat! Îţi dai seama? După atâţia ani! Cred că a făcut-o cu o fufă tânără de abia venită la ei pe secţie. Nemăritată, îmi imaginez eu ce pramatie trebuie să fie! Şi nu cred că a fost ceva întâmplător, ei sunt de ceva vreme cuplaţi, nu se poate altfel. Vlad e ciudat şi cam distrat de un timp. Nu-l mai interesează nimic în casă, nici ceea ce e de mâncare, nici ce face Bogdan la şcoală. Am zis că o fi obosit, că are o mulţime de treburi, de griji noi, da’ nu m-am gândit chiar aşa departe.
– Eu nu cred. Maria, Vlad nu e genul acela de bărbat, ascultă-mă pe mine că eu am cunoscut destui la viaţa mea. Vlad e un familist convins. Poate că nu mai este tandru, dar nu te-ar părăsi niciodată pe tine şi pe Bogdan. Eu cred că te-ai înşelat.
– Instinctul nu mă înşală.
– Şi ce ai de gând să faci acum?
– Deocamdată nimic. Aştept să-i treacă.
– Dacă nu-i trece? De ce nu vorbeşti cu el?
– Nu ştiu. Simt că îmi ies din minţi. Nu ştiu. Cred că, dacă fac scandal, ar fi în stare să plece de tot de acasă. Mă simt depăşită de tot ce mi se întâmplă. Nu am crezut niciodată că am să ajung zile din astea. Şi nici Bogdan nu are nevoie acum de valuri, are destul de mult de învăţat. Nu vreau să-l tulbur cu nimic nici pe el. Bogdan e un copil încă. E doar între mine şi Vlad, înţelegi?
– De când crezi că sunt cuplaţi, el şi fufa?
– Cred că de mai multe luni, poate chiar un an.Vlad s-a schimbat, e de nerecunoscut. E distant, nu mai vede nimic, e străin de toate din casă. Cât am stat cu tine la Bucureşti, nu s-a plâns mai deloc de lipsa mea. Aproape că i-a priit. Mi s-a părut tare ciudat atunci că a fost aşa de repede de acord să renunţăm la concediu împreună şi să se ducă singur la mare, iar eu să rămân cu tine. Culmea e că atunci nu mi-am dat seama şi chiar l-am crezut altruist. Dar el le avea pe ale lui şi lipsa mea de acasă a venit la fix.
– Acum dai vina pe mine?
– Oh, nu, nici vorbă. Tu nu ai nici o vină. Nu ştiu ce vină am eu.
– Bărbaţii se mai plictisesc uneori. Şi noi, femeile ne plictisim, hai să o recunoaştem! Fără nici un motiv. Ştii ce se spune, că la bătrâneţe bărbaţii fac crize şi se cred iar la pubertate. Îşi găsesc repede una mai tânără. Noi am face la fel, dar cine se mai uită la noi? Aşa că ne consolăm cu bârfele. Toată lumea înşală pe toată lumea, nu cred că omul e monogam prin construcţie, iar de bărbaţi ce să mai vorbim, ei s-ar culca oricând cu oricine.
– Dar nu Vlad al meu. Nu el. M-am îngrăşat, am îmbătrânit, mă uit în oglindă uneori şi nu-mi vine să cred ce văd, dar nici el nu mai e junele de acum 20 de ani.
– Toţi am îmbătrânit.
– Da, dar bărbaţii au şarmul lor când îmbătrânesc. Hormonii lor o iau razna. Criza de la 40 de ani. Oh, Doamne, nu ştiu ce o să mă fac. Nu-mi vine nimic în minte. Cred că o să ajung la nebuni. Nu mai dormim nici nopţile ca lumea. Parcă ar umbla stafii prin casa nostră. După atâţia ani…
– Eu sunt sigură că o să-i treacă aşa cum i-a venit. Dar …în spital nu se discută?
– Eşti culmea, chiar dacă se discută, tu crezi că o să vină cineva să-mi spună ceva? Tu ai face aşa ceva, dacă ai şti? E o întreagă conspiraţie în jurul meu, a lor, nu mai ştiu.
Tac. Îmi vine în minte Eugen, serile noastre tandre. Cine sunt eu să le judec pe toate? Pe Vlad cel mai puţin, pe Maria în nici un caz, iar pe fufă nici atât. Probabil aşa mi se spunea şi mie pe din spate odinioară: fufă. Sau pramatie, depinde. Ştiu, Maria nu a vrut să mă jignească. A rostit un adevăr. Nici nu m-am supărat, mă simt chiar solidară cu ea. Maria nu e soţia lui Eugen, e prietena mea. Pur şi simplu nu merită ceea ce i se întâmplă. Dacă ea nu ar suferi atât, aproape că s-ar numi un mic incident totul, dar aşa …o aud cum oftează şi pentru prima oară de foarte multă vreme încoace ceva vibrează în mine. De parcă mi-au revenit sentimentele de odinioară. De parcă aş începe să devin umană.
– Uite că am ajuns. O să te las singură aici. Vin peste două ore să te iau. Poate mai devreme. Mă aştepţi dacă se termină şedinţa voastră mai devreme.
– Credeam că stai şi tu.
– Nu, ce să fac eu aici? Doamne, nu eşti copil de grădiniţă, Magda! Şi apoi trebuie să trec pe la spital. O să te descurci tu, nu-mi fac probleme.
Nu mai zic nici un cuvânt. Cobor şi aştept să mă ia de braţ. Intrăm într-o clădire cu miros de ziduri vechi şi de petrol, o duşumea veche scârţâie sub picioare. Trecem de un prag, altă cameră. Maria mă ajută să-mi dau jos pardesiul.
– Bine aţi venit la noi – aud. Eu sunt Simona. O să conduc întâlnirea.
– Eu sunt Magda Ivan.
– Ştiu. Domna doctor mi-a povestit despre tine. Aici ne spunem pe nume. Te vei obişnui. Ia loc.
O mână mă cuprinde de braţ şi mă conduce către un scaun, aud cum mi-l trage să mă aşez. Întind mâna, îl simt, ştiu mişcarea. E ceva automat.
– Mai trebuie să vină şi alţii. Aşa că aşteptăm un timp. Sfertul academic.
– Nici o problemă. Aşteptăm, zic.
– Eu plec, o aud pe Maria. Să fii cuminte.
– O să fiu. Pa. Lasă, se rezolvă până la urmă. Simt eu asta. Nu mai fi supărată.
– Pa, Magda.
Îmi pune mâna pe umăr, ca un alint, ca şi cum mi-ar spune să nu-mi fac nici o grijă pentru ea. Totuşi, cum aş putea să nu mă gândesc? Ciudat, ce puţin mă interesează acum grupul ce se va forma şi discuţiile ce vor începe. O emoţie o subminează pe alta. Gândurile mi se amestecă şi ele. Iarăşi nu-mi dau seama ce caut aici, de ce am venit. E pierdere de vreme. Mai bine rămâneam cu Maria şi mai vorbeam. Acum sunt sigură că a făcut-o special aşa, pe fugă, în maşină, poate jenată că şi eu am trăit ani de zile cu un bărbat însurat, ea ştie totul despre viaţa mea. Nu a fost nici o clipă de acord cu ceea ce făceam, dar cine să o asculte atunci? Acum mi-a spus toată povestea repede, între două drumuri, ca să nu avem timp, să nu spunem poate lucruri neplăcute pe care să le regretăm mai târziu. Mă tot gândesc la vremuri trecute şi la roata destinelor care se învârte mereu.
Mai vine cineva. Este aşezat lângă mine. Înţeleg că se numeşte Pavel. La masă mai sunt câţiva, dar toată lumea tace. Doar Simona vorbeşte din când în când. Pe ceilalţi pare să îi cunoască bine, le spune pe nume. Doar cel de lângă mine e nou. El tace, ca şi mine. Asta e bine, gândul că nu sunt singurul începătoar mă face să mă simt ceva mai confortabil. Am o senzaţie ciudată, de parcă s-ar tot uita spre mine. E închipuirea mea, nimic mai mult. De ce s-ar uita? Nici nu văd nimic, nici nu ar avea ce vedea.
– Deci să începem. Mă numesc Simona şi sunt psiholog, pentru cei doi nou veniţi spun asta. Cei vechi mă cunosc şi ştiu protocolul şedinţelor. Începem cu prezenţa, sfârşim cu programul de voie şi cu audiţii muzicale. Cine lipseşte azi? Matei şi Silvia. Poate numai întârzie. Cum vă spuneam, avem doi nou veniţi, domnişoara Magda şi domnul Pavel. Le spunem bun venit. Sperăm să se simtă bine şi să mai vină în grupul nostru. Ia să vedem ce s-a mai întâmplat de la ultima noastră întâlnire. Cine vrea să spună ceva? Mirela?
– Sunt Mirela. Pentru Magda şi Pavel care nu mă ştiu: am 18 ani şi am o miopie galopantă. Mă descurc tot mai greu cu vederea dar încă mă descurc. Anul acesta am terminat liceul special la Buzău. Mi-am făcut acolo o mulţime de prieteni. Dar nu aş fi putut să mă descurc fără ajutorul alor mei. Şi o spun pretutindeni, am nişte părinţi extraordinari. Numai ei ştiu cîte sacrificii au făcut pentru mine, încă de când m-am născut. Sunt conştienţi că lumea văzătorilor e ca o junglă pentru noi, nevăzătorii, şi încearcă să mă pregătească din timp pentru asta cum pot ei mai bine. Acum citesc şi în braille deşi probabil nu o să-mi folosească cine ştie ce. Dar e o şansă în plus pentru mine.
– Ştim asta, ne-ai mai povestit.
– Da, altceva voiam să spun: am păstrat legătura pe internet cu o asociaţie de nevăzători din Anglia, care ne-a ajutat la liceu cu nişte programe speciale, anul trecut. Îşi remodernizează acum întregul sediu şi ne-ar putea trimite nouă toate calculatoarele lor vechi cu tot echipamentul auxiliar. Sunt destul de bune, zic ei, şi oricum e mai bine decât nimic. Problema este că trebuie să ne ajute cineva cu formalităţile. Ar trebui să vină şeful de asociaţie şi să vorbim sau poate ne ajută altcineva?
– Calculatoare? Dar la ce bun? De parcă s-ar da biciclete celor fără picioare! – comentează cineva.
– Taci dacă nu te pricepi! Ascultă mai bine şi după aceea vorbeşti. Am eu un prieten, are o firmă de import-export, probabil el ştie ce trebuie să facă în astfel de cazuri. Din câte ştiu eu, e problema lor, ei trebuie să facă formalităţile pentru donaţie şi tot ei achită transportul. De obicei au şi nişte facilităţi, ştiu sigur, nu ies ei în pierdere. O să vorbesc cu amicul meu să văd ce ştie el despre asta.
– Toni, ar fi minunat. Câţi din grup ştiu să folosească un calculator? întreabă Simona. Ridicaţi mâna.
Ridic mâna deşi nu-mi este clar la ce se referă întrebarea.
– Eu ştiam să folosesc un calculator înainte de accident, zic, acum nu mai ştiu despre ce e vorba. Cum să folosesc acum un calculator? Nu aş mai putea.
– Nu e foarte complicat. Trebuie exersat. Trebuie răbdare. Există un program de voce, citeşte practic orice de pe ecran. Cei mai mulţi nevăzători se obişnuiesc după scurt timp să-l folosească. Cu atât e mai uşor cu cei care au folosit deja unul. Mai greu este să obţinem calculatoarele, iar softul costă. Nu dispunem de prea multe fonduri, după cum ştiţi. Aşa că o donaţie e nemaipomenită. Nu trebuie să ratăm asta. Deci aţi înţeles, domnul cu bicicletele cum stă treaba?
Cei de la masă discută în contradictoriu. Nu au primit nici un calculator şi ei deja se ceartă cum să-l împartă, cum să înveţe, cine să ne înveţe, cum să îl racordăm la internet, cu ce să plătim facturile. Suntem o naţie ciudată, aparent suntem plini de orgolii, dar nu ne dăm în lături dacă e vorba să primim ceva de pomană, e ca şi cum ni se cuvine asta. Nu contează dacă acel ceva e scos din uz, dacă a fost purtat, dacă e depăşit moral, important e să fie pe degeaba, să nu muncim pentru el. Vocile se amestecă, îmi este greu să urmăresc firul dialogului. Ei se cunosc între ei după glas, ştiu unii despre alţii cine sunt şi ce fac în viaţa obişnuită. Poate că într-o zi o să ajung să-i cunosc şi eu pe toţi, cred că sunt cel mult zece la masă şi par simpatici. Maria, sărmana, mi-e milă de ea. Nu ştiu cum este să trăieşti aproape douăzeci de ani cu cineva şi el să te înşele într-o bună zi cu alta mai tânără şi mai frumoasă. Cred că e umilitor. Eu nu pot decât să-mi imaginez cum este, pentru că pe mine nu m-a părăsit nimeni. Sau, dacă a făcut-o, nu m-a afectat prea mult. Probabil că nici nu am iubit pe nimeni mai mult decât m-am iubit pe mine. Asta este, nu am iubit ca să nu fiu nici o clipă vulnerabilă! Ceva în interiorul meu m-a pus mereu în gardă: nu iubi ca să nu fii rănită! Ei, şi ce-i cu asta? Nu ai parte de deziluzii dar nici de exclusivitate. Nici de dăruire totală. Atât cât ar ţine. O mică eternitate. Tot e mai mult decât nimic.
– Magda, văd că nu eşti prea interesată de subiect.
– Ba da,( mint) dar nu cunosc pe toată lumea de aici.
– Atunci hai să te prezinţi mai întâi de toate tu. Spune-ne câte ceva despre tine, ca să te cunoască ceilalţi.
– Sunt Magda. Am 40 de ani. Am avut un accident de maşină şi am rămas fără vedere. Pot să zăresc doar lumina foarte intensă. În curând sunt programată pentru o nouă operaţie, în speranţa că s-ar putea mai bine de atât. S-au mai făcut două încercări până acum. Dacă nici acum nu reuşeşte, o să renunţ. În nici un caz nu sper să mai pot citi vreodată sau să recunosc pe cineva după chip.
– OK, mai toţi au trecut prin asta, mai degrabă aş vrea să povesteşti ceva despre viaţa ta, ce vrei tu, ceva care crezi că te reprezintă.
Un tremur imperceptibil poate de alţii îmi cuprinde amândouă mâinile. Le prind una în alta, aşa e mai bine, de parcă s-ar susţine reciproc, de parcă le-ar fi frig şi s-ar încălzi una pe alta. Sper ca nimeni să nu observe. E un amănunt neînsemnat, ar fi bine dacă nu mi-ar tremura nici glasul.
– Am terminat facultatea de Arte plastice, secţia desen. Probabil că vă imaginaţi că am fost pictoriţă. Realitatea este că poate ar fi trebuit să fiu. În ultimul an de facultate am expus la una din galeriile din Bucureşti împreună cu pictori consacraţi. Unul din tablouri se intitula Amintire. Era un chip de femeie pe alocuri foarte clar, pe alocuri foarte imprecis, ca într-un vis. A fost atunci foarte bine primit de criticii de artă, a fost reprodus şi în revista Luceafărul, se vorbea de mine ca despre un viitor geniu în pictură. Tabloul a fost cumpărat apoi de un colecţionar care probabil spera că voi ajunge departe în carieră, aşa se prevedea. Spera ca valoarea tabloului să crească spectaculos. Se pare că l-am dezamăgit pe domnul cu pricina, dar nu cred că a falimentat din cauza asta! Întotdeuna mi-am dorit să reiau tema şi poate să refac tabloul, dar nu am mai găsit timp. Aş putea spune că am cunoscut o glorie de o zi, dar, dacă aş fi perseverat, cine ştie …. deci nu am ajuns niciodată o pictoriţă adevărată. Am lucrat mai mult în design de ambient să zic aşa. În ultima vreme am lucrat în domeniul reclamelor.
– Ai făcut reclame la televizor?
– Nu, nu reclame la televizor, ci reclame tip bannere, pliante, afişe, etichete, chestii din astea. Statice. Dar şi ele trebuie bine gândite şi bine lucrate.
– Ai copii?
– Nu.
– Când a avut loc accidentul?
– În primăvara asta.
– Şi ai fost operată aici?
– Nu, la Bucureşti. De două ori. Doctorii încă mai încearcă să-mi redea transparenţa corneei şi cristalinului. Nu sunt nici ei prea optimişti şi nici eu.
– Pe mine m-au operat cu laser de cinci ori şi degeaba.
Nu ştiu cine a vorbit, un glas de bărbat ceva mai în vârstă. Linişte. Nimeni nu mai întreabă nimic. Oare viaţa mea a fost atât de banală? Da, dacă stau bine şi mă gândesc a fost o risipă toată viaţa mea. Sunt un rebut. Acum asta e, înapoi nu mă pot întoarce, înainte nu se întrevede nici un drum.
– Bun. Mai avem aici un nou venit. Pavel, povesteşte-ne despre tine.
– Sunt Pavel. Profesor de informatică. Am aproape 48 de ani.
Tace, îşi drege glasul, cred că e şi el emoţionat, nu-mi dau seama de ce, ca profesor e mult mai obişnuit decât mine să vorbească în public.
– Viaţa mea a fost cât se poate de normală până acum câţiva ani. Am terminat facultatea la Bucureşti, acolo am cunocut-o pe soţia mea, acolo s-a născut şi fetiţa noastră, Oana. Apoi am luat repartiţia aici în oraş amândoi, am lucrat la acelaşi liceu, soţia preda matematica, eu informtica. Am fost un familist convins. Nu ştiu dacă o iubeam foarte mult pe Nuţi a mea sau dacă ăsta a fost un principiu de viaţă. Uneori lucrurile se amestecă, a fost mai degrabă vorba de respect faţă de mine, faţă de fiica noastră. Din păcate ne-am separat acum patru ani. Se mai întâmplă. E complicat. Acum un an mi s-a diagnosticat o tumoră de nerv optic, mai precis la nivelul chiasmei optice. Un cancer care a trebuit operat. După asta mi-am pierdut aproape 90% din aria vizuală, acum văd ca printr-un tunel îngust şi imaginea este neclară. Nu se mai poate face nimic, dar sunt mulţumit că trăiesc. Dacă nu mă operam, astăzi e foarte posibil să nu mai fi fost aici. Dar vă întrebaţi desigur ce caut eu în acest grup. Nici eu nu ştiu dacă am făcut bine că am venit sau era mai bine să apelez la un medic psihiatru. Ca să fiu foarte sincer, am venit aici pentru că mă simt deprimat şi nu ştiu încotro să o apuc, poate îmi spuneţi voi. De asta sunt aici. De voie, de nevoie, m-am adaptat la noua situaţie: bolnav, singur şi la pensie, toate deodată. Dar mă simt inutil, dezorientat. Am fost tot timpul un om vesel şi optimist, nu mi-e frică de moarte, dar problema mea este că acum am o viaţă cu care nu ştiu ce să fac. Mereu am fost un om activ şi acum mă simt complet inutil. Cu asta nu mă împac. Voi cum suportaţi asta? Uneori mă gândesc că cel mai bine ar fi fost să nu mă operez, nu mai sufeream atât. Cred că v-am plictisit.
Câteva secunde de linişte, toată lumea pare emoţionată de sinceritatea violentă a lui Pavel.
– Nu ne-ai plictisit. Ne pare rău. Noi ne adunăm în acest grup nu neapărat pentru a rezolva probleme, ci pentru a ne fi mai uşor să le suportăm aşa cum vin ele. Totuşi soţia ta, fiica ta, ar trebui să te sprijine, nu e corect să te abandoneze tocmai acum.
– Nu, doamna Simona. Nu e chiar aşa. Nu am venit aici să mă plâng de familia mea, ci pentru că nu ştiu ce să fac de azi înainte cu mine.
– Nu cred că-ţi vei răspunde la întrebarea asta într-o singură zi. Cu toţii e la fel. Ştim cum e. Dar la fiecare e altfel, nimeni nu-ţi dă o reţetă pentru situaţia ta.
– Ştiu asta, nici nu speram. Dar voi aveţi un alt mod de a rezolva problemele voastre, diferit de al celor care văd.
– Cunoşti Biblia?
E o voce de bărbat, e aceeaşi voce care m-a întrebat de operaţiile mele.
– Nu foarte bine.
– Dar ştii cine a fost Pavel?
– Un apostol.
– Dar ştii povestea lui?
– Nu.
– În faptele Apostolilor se scrie despre viaţa lui Pavel: Sfantul Apostol Pavel, cunoscut mai întâi sub numele de Saul, s-a născut în Asia Mică, din părinţi evrei. A învăţat bine din copilărie limba greacă, iar de la părinţi avea dreptul de cetăţenie romană. Ambele calităţi au avut mare importanţă în activitatea lui misionară. Saul nu l-a cunoscut direct pe Hristos. Auzind vestea marii mişcări produse de noua religie, a venit la Ierusalim, unde a devenit persecutorul creştinilor. La uciderea cu pietre a Sfântului Ştefan, ucigaşii i-au pus hainele la picioare. După împrăştierea comunităţii din Ierusalim, Saul voia s-o desfiinşeze în forţă şi pe cea din Damasc. Aşa a pornit înspre acolo. Pe drum s-a petrecut faptul extraordinar care a schimbat cu totul viaţa şi misiunea rabinului Saul: convertirea lui la creştinism. Ziua, în amiaza mare, într-o lumină strălucitoare, i s-a arătat Iisus Hristos, zicându-i: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” Iar el a zis: “Cine eşti, Doamne?” Şi Domnul a zis: “Eu sunt Iisus, pe care tu Îl prigoneşti” Minunea l-a transformat peste noapte din Saul în Apostolul Pavel. Orbit, uimit şi profund schimbat, a fost dus de însoţitorii săi la Damasc, unde a primit botezul de la preotul Anania. El a început să predice în sinagogi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, spre uimirea şi surprinderea iudeilor din Damasc, care, auzind aceasta, s-au sfătuit să-l omoare. Saul a fost ajutat de creştini să părăsească oraşul, coborându-l noaptea peste zidurile cetăţii într-un coş, iar el s-a retras pentru trei ani în Arabia, studiind Sfânta Scriptură şi meditând asupra creştinismului. Apoi el s-a dus la Ierusalim, unde a fost introdus în cercul Apostolilor. A propovăduit în multe regiuni din Asia, Grecia, Cipru, Malta, precum şi la Roma. Acolo, la Roma, Sfântul Pavel s-a aflat într-o detenţie usoară, fiind închis într-o casă, sub paza unui soldat roman, unde avea libertatea de a primi pe oricine. Astfel, el a putut propovădui şi întări creştinismul în capitala Imperiului Roman. El a avut mare succes, prin predica sa nouă credinţa a pătruns mai întâi printre slujitorii palatului imperial, apoi în întreg împeriul. Împrejurările sfârşitului său sunt necunoscute. Se crede că Apostolul Neamurilor s-a dus din nou la Roma, unde a suferit a doua închisoare, din care n-a mai scăpat şi a murit ca martir sub împăratul Nero. După tradiţia creştină, el a murit în aceeaşi zi cu Sfântul Apostol Petru, 29 iunie, care a rămas până azi ziua sărbătoririi lor.
– Dar le ştii, nu glumă! Nu m-am întrebat niciodată de ce Petru şi Pavel apar împreună în calendar.O fi cum zici. Niciodată nu-i târziu să mai înveţi câte ceva!
– Da, nu se ştie bine unde a fost îngropat Petru, dar Pavel a fost îngropat sigur la Roma. Realizaţi că meritele lui sunt considerabile pentru răspândirea creştinismului? Pavel este cel mai însemnat scriitor şi gânditor dintre apostoli. Prin activitatea sa misionară, el a eliberat creştinismul de servitutea vechii legi mozaice.
– Este interesant tot ce spui, dar totuşi unde e legătura cu mine? Nu înţeleg.
– Uite care cred eu că e legătura. Saul a trebuit să stea în întuneric, să fie orb ca să renască spiritual.
– Ei, bine, adică tu vezi o similitudine între mine şi Pavel din Biblie doar pentru că am numele ăsta?
– Cine ştie de ce te numeşti tocmai Pavel şi de ce a trebuit să pătimeşti cu vederea? Cine ştie cum le alege Dumnezeu şi cum le leagă? Numai noi nu suntem în stare să le vedem rânduielile, dar ele există. Fii sigur de asta.
– Tu cum te numeşti?
– Anton.
– E un nume biblic şi ăsta, nu-i aşa?
-Nu prea. Dar catolicii se roagă la Sfântul Anton.
Intervine Simona:
– Dar poate schimbăm subiectul, nu credeţi? Hai să lăsăm sfinţii cu ale lor şi să revenim la oile noastre. A încercat careva să scrie un articol pentru revistă?
Tăcere.
– Nimeni nu a încercat? Nu e nici o problemă. Dar trebuie să înţelegeţi că nu trebuie să fie perfect. De ce aveţi reţineri? E de ajuns o încercare, nu reuşeşte nimeni din prima. Puneţi pe hârtie gândurile voastre, azi, mâine, poate că într-o zi va ieşi ceva bun de publicat. Dar dacă nu încercaţi? Vreţi să se scrie articolele singure?
– Nu, dar ai nevoie talent.
– Ce e aceea talent? Sau de unde ştiţi că nu aveţi aşa ceva? Nu uitaţi că ceea ce citiţi tot de oameni ca voi e scris. Oameni care nu au pus în viaţa lor mâna pe creion dar care au simţit la un moment dat că au ceva de spus. Puteţi povesti ceva, o întâmplare. Nu trebuie neapărat ceva ieşit din comun. Vă rog să încercaţi. Câteva cuvinte. Aşa azi, aşa mâine, exersaţi cel puţin.
– Nouă nu ni se întâmplă nimic dosebit. Ce să scriem? Cum ne îmbrăcăm, cum mâncăm, cum stăm?
– Nu pot să zic decât să încercaţi, nu aveţi de unde şti ce o să iasă. Sunt sigură că în inima voastră e ceva nobil care merită arătat tuturor.
Iarăşi vorbesc toţi deodată. Cum de se înţeleg? Au canale speciale de recepţie, altfel nu-mi pot explica. Eu nu percep decât o gâlceavă continuă, fără cap şi fără coadă. Încep să nu mai am răbdare. Pavel tace ca şi mine, cred că nici el nu se simte confortabil în acest mic Babilon.
– Domnule Pavel?
– Da, domnişoară, spune, te ascult.
– Cum ţi se pare întâlnirea de azi? Eu, una sunt confuză. Nu ţi s-a părut cam aiurea totul?
– Aiurea? Ba cred că da. Nu am înţeles mare lucru. Mă aşteptam ca Simona să conducă dialogul. Eşti sigură că e psiholog? Văd că ne lasă pe noi mai mult ca să vorbim şi să punem întrebări fără ca ea să ne răspundă. Aşa ne puteam întâlni la o bere, mai povesteam de una, de alta, nu văd care e diferenţa.
– Nici eu nu o văd.
– Cred că aici e mai mult ideea în sine, că vii la un grup, că faci chipurile asistenţă psihologică. Aiurea, eu nu văd unde e asistenţa asta. Cred că nu mai vin pe aici. M-am lămurit. Mă întorc acasă, aşa cum am venit.
– Nici eu nu cred că mai vin. Auzi ce idee: să ne punem pe scris. Mă apucă râsul, nu alta. Crezi că are efect terapeutic? Şi cum să scriem noi care nu vedem?
– Poate e posibil, habar nu am, eu încă mai văd câte ceva. Ce ar fi să întrebi?
– Ai dreptate, chiar asta o să fac: Doamna Simona, am o întrebare.
– Poftim.
– Cum pot eu să scriu dacă nu văd?
– Ai auzit de Luis Borges?
– Nu. Cine e?
– Nu mai trăieşte. A fost unul din cei mai mari scriitori ai lumii latine. A scris Istoria universală a infamiei. Îţi spune ceva, poate?
– Nu, nicidecum. Trebuie să recunosc, în viaţă am stat cu nasul mai mult în planşele de desen şi mai puţin în cărţi.
– Mare păcat. Ştii ce spunea Borges? Că Raiul nu ar trebui să fie o grădină, ci o bibliotecă. Dar de îţi vorbesc despre el? Imaginează-ţi că a orbit în plină activitate de creaţie. Dar nu a abandonat, cele mai mari scrieri i le-a dictat mamei sale. Acum aveţi atâta tehnologie la îndemână! E adevărat, nu puteţi să scrieţi, dar cred că aveţi în casă un casetofon. Puteţi înregistra, puteţi asculta, puteţi şterge, reînregistra. Învăţaţi-vă să fiţi inventivi. Ajutaţi-vă şi găsiţi singuri soluţii, nu îi luaţi pe “nu pot” şi pe “nu ştiu” în braţe.
– Dar nu ştiu despre ce revistă este vorba.
– Este revista “Litera noastră“ editată pentru nevăzători în braille şi în litere normale. Avem aproape toată colecţia. Ar fi frumos să trimitem şi noi, cei de aici, articole. Mai avem o revistă literară audio, “Mozaic sonor”, ne vine şi ea la filiale. Se fac concursuri literare, de ce să nu participaţi? Orice e bun. Poezie, eseu, proză. Şi să nu uităm de revista “Radar”, e cea mai recentă. Magda, ţie ţi-am trimis un CD, l-ai ascultat?
– Nu încă.
– Nu ar strica să încerci. O să-l găseşti surprinzător, sunt sigură.
O clipă se lasă liniştea, apoi iarăşi glasurile se amestecă. Toată lumea vorbeşte cu toată lumea. Pavel continuă de unde rămăsese cu discuţia.
– Cum ţi s-a părut domnul ăla, Anton? Cine se crede? Îmi predică el mie despre credinţă. Fiecare are credinţa lui. Mi s-a părut că o face pe deşteptul, adică vezi tu, cât de multe ştie.
– Poate că nu a făcut-o cu rea intenţie. Ştii ce cred eu? Că acasă la el nu-l acultă nimeni şi aici a profitat de ocazie ca să spună şi el ceva.
– Bine, sunt de acord, dar prea avea un aer ceremonios, parcă predica în biserică, ai observat ce linişte s-a făcut când vorbea şi cred că îi plăcea să se audă pe sine. Ar trebui să mai lase şi pe alţii, poate mai are cineva şi alte opinii.
– Dar a spus lucruri interesante.
– Punctul lui de vedere. Uite, mă crezi sau nu, nu cred că Dumnezeu chiar a trebuit să mă năpăstuiască cu boala asta ca să-mi arate că s-a gândit la mine. Mai bine se gândea la alţii şi mă lăsa pe mine în pace. Nu mă simt nici onorat şi nici favorizat. Asta-i culmea culmilor!
– Eu cred că Anton a vrut să-ţi spună o vorbă bună. Nu cred că a avut intenţii rele. Poate că nu s-a exprimat în modul cel mai fericit.
– Oricum eu nu cred să mai vin aici, e pierdere de timp.
– O fi pierdere de timp, dar măcar se întîmplă ceva. Eu, una, mă plictisesc îngrozitor, toate zilele sunt la fel.
– Stai singură?
– Nu, am o fată care se ocupă de gospodărie dar atât.
– Nu ai vrea să ne mai întâlnim? Să mai discutăm ….Şi eu sunt atât de singur, încât uneori e de nesuportat pentru mine.
– Adică doar noi doi?
– Numai dacă îţi face plăcere să mai schimbi o vorbă cu cineva. Nu insist.
La ce s-o fi gândit acest Pavel? Nu ştiu. Cred că moare de plictiseală. Sau poate e ca şi mine, debusolat. Nici el nu ştie ce să facă. Nici eu nu ştiu. Dar nu pare un om prost crescut.Vocea lui e plăcută.
– Nu ar strica să mai vorbim din când în când. Nici eu nu ştiu uneori cum să-mi omor timpul. Uneori e de-a dreptul insuportabil, aşa este, ai dreptate.
– Da. Este extrem de dificilă viaţa aşa. Doar noi, care trecem prin asta, ştim, nimeni altcineva.
– Aşa este.
– Îmi laşi un număr de telefon? Spune, îmi notez.
El încă poate să noteze. Cum era vorba? În Ţara Orbilor cel chior e rege? Ei, bine, el e rege pe lângă mine. Poate să noteze. Apoi o să citescă într-o zi, o să formeze numărul la telefon. Dacă aş putea şi eu măcar atât, nu mi-ar trebui nimic mai mult. Simona se străduieşte să facă din nou linişte şi să ne putem auzi. Lansează un nou subiect.
– Ce noutăţi aţi mai aflat?
– Am citit că japonezii experimentează un nou dispozitiv pentru citit cu limba.
– E o poantă?
– Nu, deloc.
– Păi nu înţeleg, ce faci, lingi paginile unei cărţi?
Toţi râd. Râd şi eu, mă şi imaginez aplecată peste o carte şi folosindu-mi limba într-un mod la care nu m-aş fi gândit în veci.
– Nu mai râdeţi. E ceva genial. Auziţi: se pune pe cerul gurii un dispozitiv electronic capabil să redea tactil literele. S-a constatat că limba are o rezoluţie mult mai mare decât vârful degetelor şi recunoaşte mai repede şi mai uşor literele alfabetului. Adio braille. Nişte fire sunt conectate la textul de citit pe suport electronic. Vă imaginţi puţin?
– Nu trăiesc eu să folosesc asta! Dar poate că voi o să fiţi ceva mai norocoşi. Eu mă mulţumesc că v-am putut întâlni cu ajutorul lui Dumnezeu şi săptămâna asta. Uite, aşa mai păcălim timpul, mai trece o săptămână.
Ăsta e Anton, cu siguranţă el este, deja i-am reţinut vocea şi numele. E un început. Şi Mirela, şi pe ea am reţinut-o. Pare isteaţă fata asta. Mi-ar plăcea să discut mai multe cu ea. Dar ziceam că nu mai vin aici …poate o să mai vin …nu ştiu …iar Pavel…oare o să mă sune? Tace lângă mine, oare la ce se gândeşte? Cred că aşteaptă să se termine şedinţa asta ciudată şi să plecăm acasă. Iar acasă ne aşteaptă ce? O tolbă cu amintiri. Atât. Şi propriul nostru sine.

Duminică 14 noiembrie

Azi nu aş mai fi ieşit din casă pentru nimic în lume şi nu aş fi deranjat-o pe Maria sub nici un pretext. Dar are Pavel un fel de a mă scoate din bârlog, de a mă pune la ambiţie, de a mă face curioasă. Ce fel de om o fi? Şi ce are de împărţit tocmai cu mine? De ce nu şi-a găsit pe altcineva să sune, să cicălească? În fiecare zi a săptămânii m-a tot sunat.
– Alo, Magda?
– Da.
– Pavel sunt, ce mai faci?
– Bine. Tu?
– Voiam să te aud. Doar ţi-am promis că te sun. Te deranjez cumva?
– Nu.
– Pari …gânditoare… Eşti tăcută.
– Poate, în curând merg la o nouă operaţie. Simt că nu mai suport. Îmi vine să mă las păgubaşă.
– Nu te demoraliza. Îţi ţin pumnii.
– Mulţumesc pentru pumni. Dar tot eu trebuie să mă operez, nu ştiu dacă pricepi.
– Vii duminică la şedinţă?
– Nu sunt hotărâtă. Parcă nu m-aş mai duce. Tu mergi? Păreai cam nemulţumit.
– Merg. Nu vreau să abandonez înainte de a mă convinge că e o pierdere de vreme. Şi apoi, m-am tot gândit, ce să fac altceva? Eu sper să vii, o să păstrez scaunul de lângă mine numai pentru tine. Dacă nu îţi place de ceilalţi, atunci poate o să facem noi doi conversaţie. Mi-ai promis.
– Ce ţi-am promis?
– Că o să ne ţinem de urât.
Asta-i bună! Am devenit subit prizoniera unei promisiuni pe care nu ţin minte să o fi făcut. Pavel exagerează. Ce să discutăm noi doi? Un profesor de informatică şi o desenatoare? Oare de ce m-am învăţat să tot dau înapoi ori de câte ori cineva face un pas spre mine? O să tot dau înapoi până o să cad în prăpastie. Pavel e un bărbat oarecare, ce mai contează asta acum, ce mai contează cu ce s-a ocupat, ce boală are, de ce e acum la telefon şi vorbeşte cu mine? La urma urmei, este cineva care a observat că eu exist. Nu e oare acesta cel mai important lucru?
– Bine, am zis atunci la telefon, mă mai gândesc.
– Eu te aştept. O să vin chiar mai devreme. O să rămân şi după ce pleacă ultimul om din sală, sperând că doar ai întârziat un pic. Să te gândeşti la asta.
Etcetera, etcetera, etcetera…
Şi iată-mă ieşită din casă, în sala cu miros de petrol, aştept să vină. Oare a glumit? Oare chiar o fi vrut să facă toate câte mi le-a promis? Ce fel de om o fi ? Şi de ce nu mă lasă să trăiesc? M-am simţit ca în stare de asediu o întreagă săptămână. Acum de ce o fi întârziat? Am venit eu mai devreme? De ce am rugat-o pe Dora să îmi pună ieri pe faţă o mască cu argilă, să îmi aranjeze la ac ţinuta, de ce îmi bate inima aşa de tare, încât risc să fiu scoasă afară din sala asta ca să nu deranjez şedinţa? Vine. Îi aud glasul, zăboveşte pe holul de la intrare, stă de vorbă cu cineva şi nu-mi dau seama cu cine. Vreun cunoscut sau poate cu Anton? De ce stă acolo, sunt sigură că se uită spre mine, mă priveşte ca prin lunetă, a văzut că sunt aici dar mă lasă să aştept, poate vrea să vadă cum mă comport, îmi măsoară stângăciile. E sadic. Dacă a zis că el o să fie aici, că o să mă aştepte, de ce nu s-a ţinut de cuvânt? Sunt o carghioasă. În sfârşit vine, aud paşii lui. Oare de ce ştiu că sunt ai lui? Nu ştiu. Doar sper.
– Magda, ai venit. Puteam să pariez că o să vii.
– M-am hotărât în ultima clipă. Bine că nu ai pariat. Ai fi putut pierde.
Cum era de aşteptat, iarăşi mint. Nu mă mir, a minţi e un al doilea fel al meu de a fi. E normal să mint în lume. E chiar plăcut. E pervers. De parcă el o să creadă minciuna mea. Ştiu că nu o crede, aşa că suntem chit, mesajul a fost corect recepţionat. Ce mai contează minciună sau adevăr când e vorba de lucruri neînsemnate. Neînsemnate? Neînsemnate, da.
– Cu tine nu am cum să pierd. Însăşi prezenţa ta aici e cel mai mare câştig pentru mine. Arăţi aşa de bine, Doamne, parcă nu ai fi de pe pământul ăsta.
– Ei, îţi place să tachinezi. Nu mai sunt tânără.
– De ce ţi se pare ţie că nu eşti?
– Sunt convinsă de asta.
– Trebuie să te îndrăgosteşti. Ai să vezi altfel lucrurile.
– Nu-mi trebuie. Am destule pe cap.
– Linişte vă rog …linişte vă rog!
E Simona. Cei din sală o ascultă, se face linişte.
– Să începem cu obişnuita prezenţă. Azi văd că suntem toţi. Nimeni nou. Dar o avem şi pe Raluca. Ce ai mai făcut de când nu ai mai fost pe la noi? Povesteşte-ne ceva.
– Acum sunt venită la părinţi şi am trecut pe la voi. Observ lume nouă. Salut! Ce să vă povestesc? Facultatea de Geografie-Franceză e chiar interesantă. Îmi place. Reuşesc să-mi înregistrez cursurile cu reportofonul. Unii colegi credeau că din lene. Eu m-am simţit flatată, vă daţi seama! Un singur incident am avut cu un profesor în primele săptămâni, am făcut un referat comun cu o colegă pentru că eu nu pot să desenez. M-a propus pentru exmatriculare. A ieşit un tărăboi întreg. Apoi au venit ai mei acolo, la Universitate, au discutat, proful o ţinea sus şi tare că nu au ce căuta acolo handicapaţii. Rectorul a lămurit situaţia şi a spus că nu există nici o lege în ţara asta care să împiedice persoane ca noi de la a urma o facultate.
– Scuză-mi curiozitatea, dar la ce bun să munceşti atât de mult dacă mai departe tot nu ai nici un folos din asta?
– Ai dreptate şi tu. Cum te cheamă?
– Magda.
– Vezi, Magda, eu nu te cunosc, dar cred că şi tu ai visele tale. Eu am visat de mică să merg şi să colind lumea largă. E limpede că nu se poate. Aşa că facultatea de geografie e pentru sufletul meu. Am prilejul să aflu o mulţime de lucruri interesante despre oameni şi locuri de pretutindeni. E ca şi cum aş face ocolul pământului. Nu e un efort, cum crezi, e un vis pe care mi-l împlinesc aşa cum pot. Iar franceza îmi place, poate cu diploma mea o să pot să predau la copiii preşcolari. Părinţii sunt încântaţi să se predea o limbă străină la grădiniţă, iar profesorii nu vor să piardă timpul cu aşa ceva. Iată motivul pentru care vreau să fac facultatea asta. Profesorii nu pricep. Problema e vizibil la ei. Nu sunt pregătiţi să ne primească. Sunt complet fără experienţă în domeniul acesta. Cel mai mare of nu e handicapul nostru, ci mila sau mai degrabă răutatea celorlalţi.Voi ştiţi asta, ce să vă mai povestesc eu?
– Dar cum te descurci singură? Iaşiul e un oraş mare.
– Neaşteptat de bine. Stau la cămin, colegele s-au obişnuit cu mine. Le-am cucerit când într-o noapte am jucat wist şi eu am ţinut scorul în minte, fără nici o foaie de hârtie.
– Dar totuşi reuşeşti să vezi puţin, nu-i aşa?
– Din ce în ce mai rău. În clasa a treia încă mai vedeam, deşi stăteam lipită cu ochii de caiete şi toţi credeau că e doar un viciu de poziţie. Eu nu realizam la vârsta aceea că nu văd ca şi ceilalţi copii. Sufăr de o maladie care se numeşte Stugart, e o boală rară, nu ştiu cum se scrie. Retina mea pierde pe zi ce trece tot mai multe celule. Lumina le distruge şi trebuie să port ochelari cu filtre puternice. Dar totuşi am reuşit să termin clasa a noua la o şcoală normală apoi am plecat la Buzău, la liceul special. Acolo m-am împrietenit cu Mirela. Mirela, tu nu spui nimic azi?
– Nimic. Nici de la englezi nu mai am nici o veste. Vor să ia legătura cu conducerea asociaţiei. Eu am lăsat adresa lor, dar văd că nimeni nu s-a sinchisit să le scrie. De parcă am aştepta să ne roage ei să primim. E culmea!
Toţi încep să comenteze, unii râd, nu ştiu de ce ar râde, poate îşi spun că Mirela e o naivă sau poate chiar ea a făcut o glumă pe care eu nu o pricep? Simona încearcă să liniştească spiritele.
– Ei, ei, linişte. Dacă începem aşa, nu mai înţelege nimeni nimic. Mai doreşte cineva să spună ceva? Dar am să vă rog pe rând, nu ne putem înţelege dacă vorbim toţi odată.
– Eu am scris ceva. Ne-aţi tot rugat să încercăm.
– Te ascultăm, Viorel.
E un alt tânăr, aşa pare după voce, cred că recită din memorie poezia lui, poate o citeşte. Se face treptat linişte.

Un tren care pleacă nu se-întoarce nicicând,
Poartă cu el destinele noastre ciudate
Legate vremelnic printr-un repede drum
Ce le duce aproape, ce le duce departe.

Trenul meu e abandonat pe o şină uitată,
Batistele fluturânde sunt numai în gând,
Eu n-am să plec cu el niciodată,
N-am la cine s-ajung târziu ori curând.

Trenul meu e făurit din ceaţă şi fum,
Străbate câmpiile în veşnică noapte,
Ori de câte ori am plecat la un drum
Nu m-a purtat cu el prin văi luminate.

Trenul meu străbate orice distanţă,
În urma lui nu rămân şi nu plâng,
Mi-aş dori să urc în el cu speranţă,
Dar când îl ating se transformă în scrum.

Aplauze.
– Frumos! Să ne dai textul! Îl trimitem. Mie mi-a plăcut, cred că şi celorlalţi, nu-i aşa?
– Da, frumos mesaj, îl aud pe Anton. Sper să te publice. Ai mai scris până acum? Ai talent!
– Câteva încercări, nimic semnificativ. Asta e mai veche, din vremea când vedeam bine, doar am mai lucrat pe text în săptămâna asta. Mă bucur că vă place.
Are dreptate: probabil aşa e viaţa noastră a tuturor celor de aici măsurată. Înainte şi după. Ca şi cele două ere. Complet şi ferm diferite, separate de o linie precisă de demarcaţie: înainte şi după întuneric. Pavel îmi atinge mâna, mi-o prinde uşor şi mi-o scutură. Ce-o fi asta? Nu înţeleg.
– E frumoasă poezia tipului, nu-i aşa?
– Da. Mi-a plăcut. Îmi retrag mâna şi el nu o reţine, a fost doar un gest ca să îmi atragă atenţia către el, nimic mai mult.
– Simona, ce se întâmplă cu clubul de şah de aici, îl aud cum continuă, de parcă strângerea de mână şi dialogul despre poezie de adineaori nici nu a fost.
– Dar ştiu că există.
– Există teoretic, dar uite, nu e în nici un fel organizat. Eu zic că e bine să se facă un program, să ne întâlnim jucătorii la o oră anume, că de fiecare dată sunt probleme, ba nu-i aia, ba nu-i aialaltă, ba e închis dulapul cu piese. Am vorbil mai devreme cu Anton pe hol şi am înţeles că de doi ani nu s-a mai jucat şah aici. E chiar aşa de greu? Am înţeles că ar exista chiar un campionat de şah pentru nevăzători. Eu, unul, aş participa. Jucam bine şah înainte, mi-ar place să continui, m-aş obişnui repede cu noul format.
– Asta trebuie discutat cu directorul filialei, nu cu mine. Am să discut şi eu.
– Eu cred că ar trebui să fim mai mult ajutaţi! -aud vocea unei femei, nu o cunosc, dar cred ca e ceva mai vârstnică, respiraţia îi este puţin greoaie, mai mult ca un oftat.
-Nu ne ajung banii, contiună ea, ne descurcăm foarte greu. Statul ne dă prea puţine facilităţi. De unele nici nu avem nevoie. Unde mergem noi cu trenul? Mie mi s-a stricat instalaţia de la baie şi până am găsit un instalator…nu vă spun cât mi-a luat …de ce nu avem la asociaţie ştiu şi eu, aşa, o echipă de instalatori, electricieni, de meşteri, ca să zic aşa, cineva care să ne poată repara prin casă, să nu mai umblăm noi, că ne e greu, mai ales dacă suntem bătrâni şi singuri.
– Nu cred că e ceva imposibil, dar nici asta nu ţine de mine. Tot cu preşedintele vostru trebuie să vorbiţi.
– Am vorbit, dar mi-a zis că vreau cam multe.
– Doamna Despina, nu cred că e greu să se facă o înţelegere cu o firmă de profil, o sponsorizare poate, nu am idee, dar trebuie să discutaţi. Astea sunt lucruri administrative.
– Ştiţi cum e organizaţia noastră, domana Simona? Ea se face că există, dar problema e că noi nu ne facem că nu vedem. Atunci la ce mai foloseşte ea? Aia nu, aia nu … totuşi suntem oameni şi noi!
Mai multe glasuri vorbesc deodată, e ceva ce îmi este imposibil să mai înţeleg. De ce se grăbesc toţi? Unde vor să ajungă? Şi, nu în ultimul rând, cum funcţionează urechile lor de pot înţelege instantaneu tot ce se vorbeşte? Din nou Simona preia controlul discuţiilor:
– Cred că şedinţa asta avea alt scop. De exemplu aş vrea să întreb: cine din grup a încercat ceva nou în ultima săptămână? Să dea un ajutor în casă, să spună poveşti nepoţilor, de exemplu, mi-ar plăcea să veniţi aici cu idei din care să se inspire şi ceilalţi. Ştiu, fiecare din voi e un caz special, unii deja vă descurcaţi singuri, alţii aveţi nevoie de ajutor. Dar gândiţi-vă că ajutorul pe care îl primiţi ar trebui să fie minim. Iar voi ar trebui să depuneţi eforturi din aproape în aproape, spre a vă integra în familiile voastre. Cu cât veţi cere mai puţin ajutor, cu atât va fi mai bine pentru toţi. E important pentru voi ca oameni să aveţi un grad de libertate. La început, fizică, dar după aceea va veni şi cealaltă, sufletească. Veţi fi mai încrezători în voi şi nu vă veţi mai simţi o povară pentru nimeni. Mirela, ce vrei să mai spui, văd că ai ridicat mâna.
– Voiam să spun că până la urmă tot pe cont propriu trebuie să se descurce fiecare. Eu am terminat liceul şi nu reuşesc să-mi găsesc de muncă. Nu vreau să fiu tot pe spatele părinţilor. Dar până una, alta, tot ei umblă pentru mine şi se interesează. Ştiaţi că la bursa locurilor de mună pentru persoane cu dizabilităţi de anul trecut doar cei invalizi sau surzi au avut câte ceva de ales? Legea nu-i obligă în nici un fel pe angajatori, aşa că ei plătesc minimal, locurile sunt proaste, neinteresante, practic ce nu vrea nimeni e bun pentru noi! Asociaţia nu se implică mai deloc. Nu vreau să plec din oraş sau să fac cutii de carton sau perii de sârmă toată viaţa. Nu-mi place să fac masaj, deşi am înţeles că se câştigă foarte bine cu asta. Ar trebui să avem măcar privilegiul de a ni se oferi locuri de muncă mai uşor. Mie mi-ar plăcea să lucrez ca translator. Asta desigur nu se poate pentru mine, deşi dau clasă la engleză multora. Am vrut să încerc telefonistă, dar nu sunt primită să fac cursuri, deşi sunt sigură că m-aş descurca perfect. Şi dacă aş începe acum, când încă mai văd, cred că mi-aş forma nişte reflexe excelente. Aş lucra mai bine decât cineva care vede perfect. Oricum, nu aş face macrameuri în timpul serviciului, asta e clar! Am o memorie foarte bună a numerelor. Lumea nu e receptivă, nu vrea să rişte cu noi. Vi se pare corect să nu ni se acorde nici măcar o şansă de a încerca să facem ceea ce ne place? Peste tot sunt rampe pentru cei în căruţ, de noi, care suntem siliţi să stăm mai tot timpul în casă nu le pasă pentru că nu ne văd prea des. Nu le stăm în cale.
– Tu ai dreptate. Lumea din jur nu este pregătită pentru noi. Poate că noi nu suntem pregătiţi. În definitiv, nici eu, una, nu vreau să fac vreun efort. De ce ar face alţii asta pentru mine? Poate nici legile nu ne sunt prea favorabile, nu suntem suficient ocrotiţi de ele. Românul nu e prea tolerant.
Asta am fost eu. M-am trezit vorbind şi mi se pare că am spus numai prostii. Nu sunt nici eu convinsă că e corect ce am spus. Ce-mi veni? Să-i arăt lui Pavel că pot să conversez şi cu alţii, că nu e singurul meu interlocutor?
– Şi nici bun samaritean nu e. Dar îi place să se creadă aşa. Anton, tu ce crezi despre asta? Tu ai răspunsuri la orice, intervine Pavel, parcă simţind ca sunt în impas.
– Eu nu ştiu să răspund. Nu am atât de multă înţelepciune. Dar Dumnezeu dă răspunsuri la toate întrebările. Totul ne vine de la El. Şi aşa cum primim bucuriile, tot aşa trebuie să primim şi necazurile noastre.
– Adică tu crezi că înainte am fost un om rău şi boala mea e o pedeapsă?, zice Pavel, puţin contrariat.
– Nu, vai de mine, nu am spus că ai fost rău sau bun, poate că trebuia să te schimbi şi nu s-a putut altfel. Dumnezeu găseşte întotdeauna o cale să ne arate unde este lumina. Iar El luminează şi în întunericul cel mai deplin. Spre exemplu, eu: am fost contabil, cântam şi în corul bisericii împreună cu soţia pe timpul cât eram mai sănătos. Acum a rămas numai ea acolo. Am un diabet care mă roade din toate părţile. Din cauza lui mi-am pierdut şi vederea, cred că o să-mi pierd şi picioarele. Nici rinichii nu mai funcţionează cum trebuie. Duc o viaţă, vai de ea. Dar nu mă plâng. Dacă aşa mi-e dat să le îndur …nici de moarte nu-mi este frică. Ştiu că dincolo mă aşteaptă Iisus. E o mare bucurie asta. Voi fi salvat prin El.
– Tot nu văd legătura. Dacă aşa de mult te iubeşte Dumnezeu, de ce te face să suferi?
– Oh, nu vorbi aşa. Dumnezeu e stăpân pe viaţa mea. Suferinţa înnobilează, şlefuieşte sufletul. Poate că Dumnezeu a avut cu mine un plan bun, eu nu am de unde să ştiu. Poate că, dacă eram sănătos, eram un păcătos şi nu apreciam multe lucruri din lumea asta. Atunci cînd îmi este cel mai greu, mă gândesc la viaţa lui Iov. Avea tot ce-şi putea dori un om până în ziua în care Dumnezeu şi Satana au făcut rămăşag pe el: că ajungând în nevoi va sfârşi prin a-L lepăda pe Dumnezeu. Că dragostea şi credinţa lui sunt condiţionate de mulţumirile lui materiale. Şi aşa ajunge să vadă cum îi mor toţi copiii, i se risipeşte toată averea şi în cele din urmă sănătatea. Pare abandonat definitiv de Dumnezeu, dar el rămâne în credinţa lui. Sunt pasaje foarte frumoase în Biblie în care e descris dialogul dintre el şi prietenii care au venit la el şi care au tot încercat să-l abată din drum şi să-l convingă să renunţe la credinţă, să-şi vândă sufletul. Şi totuşi Iov rămâne statornic în toată suferinţa şi neînţelegerea lui faţă de ceea ce i se întâmplă. Iar în final, tocmai această statornicie e cea care îl salvează. Cam aşa e şi cu mine, eu nu sunt Iov, dar ca şi el, eu cred că Dumnezeu nu m-a abandonat. Că El numai lucrează la sufletul meu şi îl încearcă.
– Poate ai dreptate, nu ştiu dacă asta poate fi o consolare pentru mine, dar mulţumesc pentru ce ne-ai spus.
– Ei, vorbesc şi eu. Dacă vrea cineva să mă audă, atunci e bine pentru amândoi. Aşa cred.
– Toată lumea e atentă la ce ne spui, Anton. Dar nu e cazul să transformăm şedinţele astea în propagandă religiosă. Asta ar fi de preferat să discutaţi în particular.
– Dar nu e nimic rău în ce spune Anton, doamna Simona, zic puţin intrigată. Mie, una, îmi place să-l ascult şi spune numai lucruri interesante, de ce nu l-am asculta? Ce e rău în asta? De când nu mai văd, nu am mai intrat în nici o biserică, iar preotul din parohie nu a trecut niciodată pe la mine.
– Dar cel puţin l-ai chemat?
– Nu, nu în mod expres, dar a aflat de la alţii despre mine, ar fi putut să vină măcar o dată în anul ăsta. Sau deh, vine acuşi cu Ajunul, că tot umblă din casă în casă.
– Cheamă-l şi ai să vezi ce se întâmplă. Până atunci, ar fi bine să nu te grăbeşti să judeci pe nimeni. Aşa e corect. Voi ce credeţi?
Nimeni nu răspunde. Lumea pare să nu fi urmărit dialogul dintre noi două sau evită poate să-şi dea cu părerea. E un subiect delicat. Simona continuă ca şi cum nu ar fi pus nici o întrebare:
– Cam asta a fost pentru azi. Eu voi pleca în concediu o lună, aşa că următoarea şedinţă va fi pe 16 ianuarie. Aşadar, pe perioada sărbătorilor vom lua o mică pauză. Tuturor vă urez un an nou fericit şi să ne întâlnim la anul cu noi veşti bune.
– La mulţi ani şi ţie, se aud voci din grup. Pleci undeva?
– Da, mă duc în Ardeal la ai mei. Dar nu scăpaţi de mine aşa uşor, mă întorc, nu vă faceţi griji!
Simona dă drumul la casetofon. E semnul că avem program de voie, grupul se desface încetul cu încetul, unii pleacă singuri, alţii îşi aşteaptă însoţitorii.Vorbesc unii cu alţii, în sală e încă rumoare. Pavel rămâne.
– O aştepţi pe amica ta?
– Da, o aştept, trebuie să vină din clipă în clipă.
– A ţinut puţin şedinţa asta.
– Poate mai bine, altfel făceam o migrenă. Noroc de Anton, de nu ar fi fost el, aş fi plecat cum am venit. Nu înţeleg ce a deranjat-o aşa de tare pe Simona. Halal psihoterapie mai face ea! De bine, de rău, cu Anton mai ai ceva de învăţat. Mai bine l-ar angaja pe el. Ar face-o şi fără bani, aşa cum îl percep.
– Cred că da. Dar şi Simona face voluntariat.
– Există oameni din ăştia?
– Există.
Oare de ce mă simt ocrotită de Pavel? De ce mi se pare că ştie tot, că poate tot? Ce fire magice se ţes între mine şi el, cum şi de când? Oare e numai închipuirea mea? Oare? Vorbim unul cu altul şi vocea lui mi se pare familiară, şi parcă nici un rău nu s-ar mai putea atinge de mine.
– Venim şi la anul?, întreb eu, care eramacum o săptămână atât de sigură că nu voi mai călca aici niciodată.
– Venim, zice el, de parcă ar fi o obligaţie, de parcă nu ne-am putea separa unul de altul.
– E o lună la mijloc până atunci. Nu ai auzit ce a zis Simona?
– Dar de ce aşa mult? Nu-i aşa, pot să mai sun la tine şi să mai vorbim.
– Un telefon nu strică niciodată. Sună-mă. Dacă nu răspunde nimeni înseamnă că am primit programarea de la spital.
– Da, da, operaţia de care spuneai, îmi amintesc.
Oare ce gândeşte despre mine? Oare mă place? Iar de mă place, e treaba lui, am atât de multe de dus, încât să mă îndrăgostesc, cum zicea el, e ultimul lucru ce mi-ar mai trebui. Iubirile mele trecute îmi ajung.

.

Reclame

Despre Elena Cardas

un om obisnuit in cautarea neobisnuitului
Acest articol a fost publicat în Bărbații altor femei și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Bărbații altor femei (I)

  1. Pingback: Despre 2012 | echipament pentru supravietuire | echipament supravietuire

  2. Ana zice:

    tocmai am terminat cartea audio…traim in sec 21 si cu toate ca imi doresc sa simt hartia sub maini din pacate nu mai am timp asa ca singura modalitate de a „citi”este aceasta! vreau sa spun ca este o carte cu adevarat superba! o recomand!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s