Herme pentru îmblînzirea durerii
Stranie această carte : ÎNAINTE DE CUVINTE a prozatoarei Elena Cardaş. Dar nu numai stranie, ci şi foarte tristă, pentru că este povestea unei înfrîngeri. A unui eşec. O tînără doctoriţă moare în urma unei boli incurabile. Spovedania acestei luptătoare umple cele două sute de pagini ale romanului. Pagini în care durerea şi dezamăgirea, tristeţea şi înfrîngerea sunt tot atîtea nexuri narative grefate pe fapte şi actanţi supuşi iremediabil eşecului. Este o peratologie a durerii. O redeşteptare a mitosului iernii cu toate implicaţiile sale: frîngere de aripă la o pasare cîntătoare, sunete grave de oboi care smulg cuiele din mîinile criştilor atîrnaţi în catedralele întunecoase ale sufletului, zbor de lilieci orbiţi de tristeţea şi de sfîşierea unor erinii care nu mai vin să pedepsească lumea ci se aruncă singure în hăul disperării. Si, de neuitat tocmai ca să fie reamintit : modelul golgotic pe care prozatoarea şi l-a însuşit ca să ne descrie această prăbuşire a destinului unui om în bolgiile disperării. Cu toate că eroina cărţii este o făptură solară, plină de încredere în destinul ei şi al omului, o personalitate puternică, dinamică, care ştie să treacă peste nenorociri şi să-şi înfăptuiască karma la modul superior, în lumină, curăţenie, şi-n sacrificiu. Experienţele traumatizante pe care le suferă eroina de-a lungul unei vieţi scurte nu o descurajează, ci, dimpotrivă o întăresc. Dar totul este în zadar. Nimic şi nimeni nu-i vine în ajutor acestei făpturi ca să poată supravieţui. Că doar de o supravieţuire este uneori vorba atunci cînd ne raportăm la modelul golgotic. Nimeni nu-i vine în ajutor : nici pasărea, nici mineralul, nici Dumnezeu. Nici focul, nici aerul. Doar pămîntul. Care o va acoperi. Spre, parcă, ştergerea numelui. Pagini triste. Cum de mult nu am mai citit. Pagini din care durerea îşi face un monument. Adevărat. Trainic. Fără tăgadă. Un Love Story botoşănean pentru că la Botoşani se întîmplă să se înfăptuiască această poveste tragică. Acest destin frînt. Fără scăpare. Fără milă. Fără remuşcare. Totul nu este decît suferinţă, deziluzie şi toate acestea descrise la modul simfonic. Apăsînd numai pedalele majore ale orgii, prozatoarea nu şi-a îngăduit decît puţine menuete în toată economia partiturii. A vrut, poate, să ne dea o operă închinată durerii, spaimei, convulsiilor de tot felul, dezamăgirii şi tristeţii. Ei bine, a reuşit. Nu numai prin stilul foarte bine strunit, cît prin atmosfera creată în jurul acestui personaj, căruia i-a refuzat salvarea. Pentru că tînara doctoriţă, eroina cărţii, nu s-a putut salva pînă la urmă. Si asta pentru că nu a făcut nici un pact, din simplul motiv că soarta nu i-a dat prilejul să semneze vreun pact. Cu Dumnezeu sau cu Diavolul. I s-a refuzat mîntuirea tocmai prin faptul că nimeni nu i-a oferit să facă un Recurs la Mîntuire. Pentru acestă eroină Cerul înstelat, jertfa lui Cristos, marea înspumată, Revelaţia Harului, Monada lui Leibnitz, toate acestea nu au avut nici o relevanţă. Pentru că ea fusese deja condamnată, nefiind vinovată, şi atunci toate principiile lumii şi toate preceptele morale nu mai au nici o importnaţă decît doar pentru cei care vor să le transforme în literatură. Nu am simţit nici o clipă în acest roman că autoarea ar fi avut intenţia să facă literatură din aşa o temă de gravă şi princiară. Nu. Romanul este o descriere a unui eşec. A unei suferinţe. Este raportul unui proces în care nu există vinovat. Este o mărturisire a adevăratei dureri din toate timpurile: durerea de a fi pedepsit fără vină. Durerea de a afla că nimic nu-i adevărat pe lumea aceasta dacă ţi se ia posibilitatea să te convingi tu însuţi de adevărul sau minciuna lumii. Şi atunci ce mai contează pentru fiinţa aflată pe un pat de spital, fiinţă condamnată, că omului i se mai spune în tratatele greceşti “antropos kalos”, că suntem înconjuraţi de o mistică muzică a sferelor şi că Apeironul este transconsubstanţial. Nu, atunci cînd evidenţa morţii este atît de aproape, nimic din toate acestea nu mai contează. Dar citind ultima pagină a romanului mi-am dat seama de falsul acestor declaraţii. Eroina aflată pe patul de suferinţă alături de soţul ei şi de răsuflarea rece a morţii, cu ultimile puteri ale unui trup secătuit de boală, eroina spuneam, mai are o dorinţă: să vadă cum ninge afară. Să vadă ninsoarea. O simplă ninsoare pe lîngă care noi, cei sănătoşi, cei neloviţi de destin, cei învingători, trecem nepăsători şi uneori trufaşi. Dar pentru eroina noastră ninsoarea era ultima promisiune a naturii, a Legii, a destinului, a Monadelor, a Pactului Secret că moartea ei nu era în zadar. “Şi, ca printr-o minune, surprinsă de miracolul primilor fulgi căzuţi anume pentru ea, Eva simţi o linişte imensă şi o eliberare de toată suferinţa. Explora o senzaţie nouă, necunoascută ei, la fel ca atunci, în urmă cu mulţi ani, imediat după ce nascuse. Aceeaşi împăcare cu tot universul. Aceeaşi împăcare cu sine. Era mirată că, deşi e încă trează, nu mai simte nici o durere. Nici întristare. Nici suspin.”
Stranie această carte. Dar măiestrit construită. Cu ştiinţa prozatorilor care cunosc facerea şi des-facerea textului. Aproape imperatori. Şi aulici. Fără complexe în faţa Destinului. Pentru că dacă e să-i dăm crezare lui Blaga orice carte este o boală învinsă.
Increzători în destinul de prozator autentic al Elenei Cardaş îi aşteptăm celelalte creaţii. Noi nu credem în vorbele unui înţelept teuton după care timpurile rebele nu ar avea nevoie de creatori. Dimpotrivă. Die durftige Zeit braucht Dichter.
MARIAN CONSTANDACHE/2005/Hyperion
Elena Cardaș 